)
Articol de Ovidiu Ioanițoaia - Publicat duminica, 29 decembrie 2024 14:05 / Actualizat duminica, 29 decembrie 2024 14:29
Când afirm că 2024 a fost un an mai bun pentru fotbalul nostru, am în vedere mai multe elemente. Între ele, prezența FCSB în primăvara Europa League, măcar în Top 24, calificarea selecționatei U21 la turneul final continental, ba și pentru a patra oară consecutiv, dar și, mai ales, ascensiunea României în clasamentul FIFA. În care termină anul pe locul 38 (1494p) după ce l-a început, cu 1472p, pe poziția 43. Un salt de 5 locuri, mic, dar de reținut.
Nu insist asupra echipelor de club, peisaj luminat de FCSB, singura noastră reprezentantă rămasă într-o competiție europeană. Dar și, în paralel, aflată printre protagonistele Superligii, dovadă clară că, dacă ai lot și iei treburile în serios, poți face față cu brio pe mai multe fronturi.
Consider că FCSB, dincolo de regretabilele derapaje ale patronului său, e cea mai valoroasă echipă românească a momentului. Fără să fiu fan, cred că așa stau lucrurile, nu altfel.
Revenind la națională, la progresul acesteia a contribuit, firește, și ex-selecționerul Edi Iordănescu, care a dus-o la Euro 2024. Unde a și câștigat, corect, numai la golaveraj, o grupă ce le-a mai cuprins pe Belgia, Slovacia și Ucraina. A contribuit, de acord, nu însă substanțial, de vreme ce, cu el pe bancă, România a înregistrat în 2024 un bilanț mai degrabă sărac: un succes (cu Ucraina la Euro) din 8 meciuri, 4 egalități, inclusiv 0-0 acasă cu Bulgaria și Liechtenstein!, și 3 eșecuri!
Ceea ce nu înseamnă că trebuie ignorate meritele lui Iordănescu jr, desemnat recent Antrenorul anului în tradiționala Anchetă din decembrie a Gazetei. I se cuvine o reverență, ori chiar mai multe, pentru că a creat ceea ce el însuși a denumit Generația de Suflet, care s-a calificat la Euro 2024 de pe locul 1 în grupă (devansând Elveția) și "a recidivat" la turneul final din Germania.
Edi e unul dintre cei care au readus publicul lângă "tricolori", cei mai aplaudați și încurajați jucători de la Euro, înconjurați cu dragoste și admirație. N-a fost, am mai scris asta, cea mai grozavă participare a lor. Dar atașamentul zecilor de mii de suporteri sosiți de acasă și de pretutindeni, 30.000 în tribune, poate chiar mai mulți, a transformat-o într-o izbândă. Chiar într-o sărbătoare, într-un eveniment.
După retragerea lui Edi, venirea lui Mircea Lucescu a constituit un pas înainte prin prisma CV-ului și a experienței. Deoarece Lucescu e, în urma lui Ferguson și Guardiola, al treilea antrenor din istorie ca număr de trofee obținute. Și totuși, în ciuda vârstei și a celebrității, Lucescu a preluat naționala fără pretenții și fără ifose. De parcă ar fi așteptat să i se încredințeze echipa la aproape 40 de ani de la întâiul mandat.
Surprinzător, nu i-a căzut rangul să lucreze cu staff-ul tehnic al predecesorului său și nici cu lotul acestuia, la care a umblat puțin și târziu. Gândind, logic, că mai binele riscă uneori să fie dușmanul binelui. Așa a izbutit să câștige la pas grupa de Liga Națiunilor, cu 6 succese (unul la "masa verde") din 6 meciuri, România arătând ca o echipă echilibrată și dezinvoltă, stăpână pe ea. Dispusă să joace fotbal și capabilă s-o facă.
N-a scăpat însă amănuntul, n-avea cum, că în Liga Națiunilor Stanciu et Co au bătut numai anonimi, Kosovo, Cipru și Lituania, mult mai slab cotați. Implicit, că asupra naționalei lui Lucescu, a capacităților ei, ne vom putea pronunța abia când ea va da peste adversari de calibru.
Cum se anunță, pe drumul către Mondialele 2026, Austria, socotită favorită. Cum a fost însă, să ne amintim, și Elveția, iar de aici îndemnul de a ne păstra optimismul, de a spera.
La mulți ani tuturor, un 2025 frumos și, vorbă auzită pe stadion, sănătate maximă!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
