Va ajunge Haaland peste Zlatan?

Pasionat cum sunt de detalii - precum cerea scriitorul meu preferat din Franța secolului XIX: „Amănunte, cât mai multe amănunte, ele dau adevărul unei povești” -, am găsit vineri în paginile Metrosport ale Gazetei noastre două citate care, în concizia lor, puteau să fie citite ca două replici semnificative la evenimentele fotbalistice din nopțile Ligii Campionilor.

Erau două citate fericite, luminând cam toate comentariile la meciurile de marți și miercuri cu eroii lor intens analizați: Haaland și Lewa, adică City și Barca. Ibrahimovici, fără a-i da numele lui Haaland cu fantastica lui detentă pentru acel 2-1 cu City, declara într-un acces de grandomanie care nu mai sperie pe nimeni: „Mă voi retrage când va apărea un jucător mai mare decât mine. Deocamdată nu există”.

Trebuie să adaug că în emisiunea Digi, singur Ilie Dumitrescu l-a amintit pe Ibra, mai toate declarațiile externe curgând spre amintirea lui Cruyff într-o detentă asemănătoare, dintr-un meci cu Atletico. M-a intrigat lipsa de superlative pentru centrarea lui Cancelo, socotită doar foarte frumoasă când fusese mult mai mult. O centrare divină nu ar fi fost o exagerare! 

Declarația lui Ibra - chit că nu-l numea pe Haaland, dar se subînțelegea aluzia - rămâne de luat în seamă, ca să nu mai glumim facil cu lăudăroșenia clasicului în viață. Detenta lui Haaland, genială ca poziționare, rămâne și ea - chiar dacă nu agreez capacitatea de buldozer prea conștient de sine, ușor egoist, a lui EBH, singurul care azi rivalizează la cultul celor doi clasici, Messi și Ronaldo, plus, dacă mi se permite, Lewandowski.

Cu Lewa e o problemă: la câte a ratat cu Bayern, înclin să cred în ipoteza lui Andrei Niculescu: omul ar fi fost biruit de emoțiile lui jucând împotriva Bayernului său de-atâta vreme... Pun puncte-puncte deși Xavi a respins decis ipoteza și totuși e suficient să ne amintim fața exasperată a lui Xavi la imensa ratare din cele 4 sau 5 ale aceluia numit în România de către un pamfletar robust „un pomanagiu”.

E ceea ce mă întărâtă să fiu sentimental în cazul lui. La toate ratările, să adaug o realizare: cum i-a aplaudat pe cei din tribună care-l pedepseau ostil pentru transferul la Barca. El le-a răspuns exemplar - aplaudându-i și îmblânzindu-i! Nu se vede prea des asemenea reacție.

A doua citare din Gazeta de vineri e a unui Ancelotti fără gumă de mestecat: „I-am spus lui Valverde că dacă nu dă 10 goluri cu stângul său, îmi rup carnetul de antrenor”. E de un mare humor și dă o măsură chinului cu care Realul s-a trudit cu Leipzig, din aceeași cauză, probabil, ca truda lui City cu Dortmund: păstrarea prea prelungită a posesiei - un virus care lucrează azi chiar și printre campioni.

Despre „conferențiarii” noștri de joi nu s-au spus idei memorabile, poate doar cele ale lui Dan Petrescu: „Nu meritam egalul, ci victoria, arbitrul și ghinionul ne-au mâncat meciul”. FCSB nu a dezmințit jocul cu West Ham, ceea ce nu-i puțin, dar nici mai mult de 1 punct și zero goluri. 

În ce-l privește, Dan s-a molipsit de la lipsa de inspirație a jucătorilor săi. Demisia? Sunt de o altă opinie. O victorie asupra Slaviei Praga cred că l-ar salva!