Alibec şi Ali Baba

Fotbalul nostru se vinde pe nimic, literalmente în cazul lui Alibec, care a plecat gratis, la o echipă oarecare dintr-un campionat oarecare, în care lipsa de creştere organică a fotbalului e înlocuită de bani, mulţi bani, oricâţi bani. 

Atacantul-şef al naţionalei, titular în trei din ultimele patru partide oficiale, a plecat într-un cimitir al elefanţilor. Nu e ca în Arabia Saudită sau Emirate, unde ajung şi jucători care mai au ceva de spus. În Qatar, pe unde au trecut Xavi, Sneijder, Desailly, Juninho şi chiar venerabilul Pep, nu se iese, fotbalistic vorbind, decât cu picioarele înainte. 

E un fel de pensie la care, să fim cinstiţi!, visăm cam toţi. Să primeşti bani gârlă fără cine ştie ce presiune, nu ţipă la tine Hagi, nu zbiară o naţiune, nu te înjură, nu te face gras sau needucat, te duci acolo, te bagi cu capul în nisip şi viaţa e frumoasă.

Eşti ce-ai făcut

"Când te laşi de fotbal nu te întreabă nimeni unde ai jucat", ne-a zis cu limbă de ducă. O, ba da! Uită-te în jurul tău, Denis, chiar şi în lumea asta prost aşezată a fotbalului românesc, toţi sunt unde sunt şi cuvintele lor sunt ascultate, că emit genialităţi sau platitudini, tocmai pentru că au jucat unde au jucat! 

Dacă Ilie Dumitrescu trecea doar pe la Steaua şi Al-Garaffa, de exemplu, nu avea nicio prezenţă la un turneu final, nu dădea două goluri Argentinei şi afişa o medie de un gol la zece meciuri în naţională (am rezumat CV-ul tău), nu-l întreba nimeni de nimic. Dar, ştim, nu despre asta e vorba. E despre principii. Principiul "Nu aduce anul ce aduce banul".

Al-Naţionala

Se vor găsi mulţi să justifice plecarea lui Alibec într-un fotbal anonim. Că are o vârstă, că nu mai prinde un contract în Vest niciodată (dar cine l-a făcut să-l piardă pe cel de la Inter la începuturi?), că familia, bla, bla. Atât că el însuşi îşi anunţase o nouă tinereţe fotbalistică, inclusiv la naţională. Duse toate. Îngropate în deşert. 

E simpatic să fii Edi Iordănescu în această vară. Vârful îţi pleacă la o nou-promovată în Qatar, unul dintre stâlpii apărării, Burcă, la o nou-promovată în Arabia Saudită. Muaither şi Al-Okhdood, obişnuiţi-vă cu aceste nume. Dacă o vom da de gard din nou cu naţionala, ce minunat alibi!

Cum erau şi cum sunt

Fotbaliştii noştri descoperă comori ca întotdeauna, peşteri pline de aur. Doar că, spre deosebire de alte generaţii, care în timp ce se îmbogăţeau mai împărţeau şi cu noi acele comori de bucurie, momentele în care ştiam de ce vorbim aceeaşi limbă şi avem acelaşi paşaport, la cei de azi e numai despre ei, e pe persoană fizică. 

Nu zic că nu încearcă să joace bine sau nu sunt pătrunşi de un fel de fior patriotic atunci când îmbracă tricoul galben. Diferenţa se face în acele alegeri şi acele momente în care e mai uşor să fugi în Orient decât să strângi din dinţi şi să rezişti în Occident.

Să nu ne mai chinuim

Aici e miezul ratărilor în formă continuată. Fotbalul mare nu ne mai vrea pentru că nici noi nu l-am mai vrut. Avem scheme mici, planuri mici, caractere mici care sunt primite cu covorul roşu de echipe fără pretenţii. Echipe din vârful cărora suntem întrebaţi pe ton de ceartă de ce nu mai avem performanţe, de ce suntem la pământ. 

Uite de-aia, că acolo ne place să fim! Măcar să nu ne mai facem că nu ştim. Să fim sinceri, nu ne costă nimic, ba chiar ar putea să ne aducă ceva. Nu bani. Uneltele pentru a face bani. Şi nu din cei uşori care sunt, de fapt, o fundătură, o beznă în care ne scoatem ochii, că tot n-avem acolo nevoie de ei.