Colaps

E liberă. Și fericită. Simona s-a născut a doua oară. E al treilea ei turneu de Mare Șlem. RG, W și TAS. Ultimul a durat cel mai mult. Dar acum, pentru ea, s-a terminat. Sau nu? Pentru ceilalți, pentru noi toți, sigur nu. Abia acum începe.

P.S.-ul lui Karen

Antidopingul are o mare, o enormă problemă în acest moment. Faptul că șefa Agenției Internaționale pentru Integritatea Tenisului , ITIA, spune că respectă decizia tribunalului de la Lausanne nu ne încălzește deloc, e ca și cum un organ al legii spune că respectă legea, o tautologie mai penibilă e greu de găsit.

Dar Karen Moorhouse are o completare interesantă. „ITIA așteaptă motivarea integrală, pe care o va analiza amplu”. Aha. E aici o amenințare ascunsă, un fel de „mai vedem noi cum stă treaba”? De fapt, e dovada unui imens sentiment de jenă. Cum s-a putut așa ceva?

Prizonieri între două lumi

Când o instanță din România dă o sentință și următoarea o alta fix opusă râdem amar sau ne revoltăm (în zadar). Dar e România. Cum e însă posibil așa ceva într-una dintre cel mai bine structurate și bogate activități ale planetei?

Cum e posibil ca un grup de experți să spună că Halep ar fi trebuit să înghită cutii întregi, dacă nu chiar roabe din acea pudră contaminată cu roxadustat, iar altul să zică ei aș!, a fost o singură chestie, o dată, neglijență, pa și pusi?!

Cum e posibil ca Sport Resolutions să opineze că există manipulare sanguină în formă continuată, iar TAS să o exonereze pe baza unor declarații și a unei operații?

Culmea, ambele organisme sunt de acord că există o problemă de sânge, dar unul îi acordă o scutire, iar celălalt nu. Ca și cum ar fi vorba de două chimii, două farmacologii, două medicine, două legi diferite. Și noi ar trebui acum să luăm toate astea de bune și să mergem mai departe? Mai departe unde? Către o altă prăpastie?

Ăsta nu e un final

Treaba asta nu se poate termina aici. ITIA poate că a încercat să își justifice existența. TAS poate că are ceva de împărțit cu ITIA. Poate că sunt lupte interne. Dar la mijloc e un om. Și mai apoi noi, toți. Cu toții prizonieri. Nu, asta nu se poate termina așa, cu un „Circulați, nu-i nimic de văzut!”. Că ne-am luat-o de nu ne mai vedem!

Insuportabila ușurătate de a fi (campion)

Dacă Halep e exonerată în proporție de 81,25% din vină (9 luni în loc de 4 ani), atunci cine e de vină pentru cele 18,75%? Căci ele rămân. În primul rând e tot Simona. Un sportiv, mai ales un campion, este responsabil de ceea ce intră în organismul său.

În lumea sportului responsabil, suplimentele nu sunt luate așa, că a zis nea Patrick. Antrenorul unui mare sportiv român, repet povestea, mi-a arătat o listă cu suplimente cu un preț de bază și un altul, mai mare, dacă sunt supuse analizei unei firme independente, care le testează aleatoriu.

„Am găsit roxadustat de 18 ori în acest produs, căutând în mai multe cutii și stocuri diferite”, a spus profesorul Jean-Claude Alvarez, apărătorul entuziast al româncei. Fix asta ar fi putut fi făcut înainte de fatidica ingerare. Faptul că totul a putut fi făcut atât de amatoristic, la asemenea nivel, e aproape de neimaginat.

Și cu nea Patrick cum rămâne?

Halep cere în instanță 10 milioane de dolari de la compania care a produs suplimentul cu pricina. Perfect! Dar pe Mouratoglou nu îl dă în judecată? El și colaboratorii lui și-au recunoscut responsabilitatea. Și de atunci se plimbă liniștiți prin lume, alături de sportivi și cine știe ce alte prafuri.

E posibil ca el să scape fluierând din toată povestea asta? E posibil doar dacă vrea Simona. Și dacă e așa, nimic nu mai are nicio noimă. Cel puțin nu din perspectiva justiției și a adevărului pe care marea jucătoare, idol a milioane de compatrioți, le-a clamat fără încetare în tot purgatoriul prin care a trecut.

Moartea de dincolo de renașterea Simonei

Dincolo de toți și de toate, cazul Halep e o lovitură teribilă dată antidopingului. Și multe mâini se freacă de bucurie. În cazul în care povestea rămâne așa cum e spusă acum (a nu se exclude o contraofensivă argumentativă și de imagine a ITIA după motivarea completă), atunci acest organism de integritate va sta o vreme în umbră și mulți vor scăpa.

Dacă, așa cum arată acum, a greșit grav și sutele de pagini de explicație a sentinței inițiale pot fi aruncate în foc, o merită. Dar nu o merităm noi, toți cei care vrem să știm când ne uităm la sport ce vedem: un joc al adevărului sau unul al umbrelor.