Darul lui Asterix

Biserica Sfântului Messi trage din toate clopotele în toate direcţiile. Extazul e asemănător celui mistic şi destui nici n-ar şti să facă diferenţa, surzi la acuzaţiile de blasfemie. 

Messi le umple nopţile, zilele şi probabil şi viaţa de apoi. Vedi Messi e poi mori. Ştiu, la Napoli a fost altul. Şi chiar era altul. Acela, pentru mulţimea beată de beatitudine, e nemuritor.

Subiect de cult universal

Messi nu e. Messi e un om. Un om excepţional, dar un om. Poate fi subiectul unui cult universal, va rămâne acelaşi robotitor prin iarbă, copil la stat şi la sclipirea din ochi. Atât de copil încât înjurătura urâtă către olandezul zdrobitor Weghorst nu l-a prins, nu l-a prins deloc. 

Messi joacă fotbal aşa cum un puşti se încăpăţânează să facă un castel improbabil din cuburi în echilibru instabil indiferent de câte ori se dărâmă pentru că tânjeşte după perfecţiunea lumii. La Messi, lacrimile sunt adevărate. Ca ale unui copil.

Lionel şi Lionel

I se spune Leo, dar eu am să-i spun Lionel. E un nume vechi, bun. Şi e o reverenţă pentru celălalt Lionel, Scaloni, antrenorul, necunoscutul. De nişte meciuri e ceva greu de clintit în această echipă a Argentinei părăsită în deşertul îndoielilor de Arabia Saudită la capătul unei partide care pare acum atât de îndepărtată încât ai senzaţia că în ea a jucat şi Caniggia. 

E mâna lui, nu a lui Dumnezeu. O mână de om şi un picior de om. Lionel şi Lionel. Cei doi au fost unul. Poate nu tot timpul. Dar cine deţine tot timpul în afară de ştim noi cine?

Unul şi unii

Când ne vom reveni din super-superlativele cu care o să-l îmbrăcăm pe Messi, dezbrăcându-l de esenţa lui simplă, o să aflăm lecţia pe care o predă. Iar aceasta este că, fundamental, fotbalul rămâne un sport de echipă, în ciuda marilor preoţi ai marketingului şi al egoooooooooooului care are tot atâtea o-uri câte zerouri au conturile deşănţate. 

Când un fotbalist câştigă de multe ori mai mult decât chirurgii care dau suflarea înapoi oamenilor sau decât cei care izbutesc fuziunea nucleară, să ne punem centurile aşteptând impactul.

Noroc că prin această junglă hapsână apare acest omuleţ care şi-ar ridica pe umeri de bucurie şi recunoştinţă toţi coechipierii dacă ar putea. Şi cred că poate, dar nu vrea să ne apucăm să bârfim despre puterile lui supranaturale.

Paznicul fotbalului

Nu cred că există nimic mai reconfortant în redarea fotbalului înapoi fotbalului, sport muncitoresc care adună la finalul lui câţiva băieţi sau câteva fete leoarcă de sudoare, dar cu privirile recunoscătoare pentru drumul parcurs împreună, bun sau rău. 

Messi asta ne strigă din toţi rărunchii tăcerii sale umbroase: nu furaţi fotbalul, lăsaţi-l acolo unde l-au pus părinţii lui fondatori cu bască pe cap, e cel mai frumos cadou al unei lumi pe punctul de a o lua razna! Dacă pierdem şi asta, ne pierdem pe noi. Messi nu ar permite o astfel de rătăcire.

Pentru că el a înţeles, din spatele acelei frunţi mici şi adesea încruntate, de care mai facem mişto, că a fost menit să fie cel mai bun ca să existe un vârf al piramidei, că în acest sport nimeni nu stă suspendat în aer ca un Iisus fără cruce. Pe acest meci, Messi îl va câştiga în eternitate. Pe cel de şah, n-aş paria. Îl lasă pe ălălalt.