Deşertul de sub picioarele lui

La primele alegeri "libere" pentru şefia FRF, adică neinfluenţate de condamnări şi dezertări, i-am intervievat pe Răzvan Burleanu şi Ionuţ Lupescu. Cei doi duceau o luptă crâncenă. Pe atunci părea că opinia publică ar conta, de aceea supunerea la testul mediatic era acceptată, în lipsă de a fi dorită.

Au plecat supărați

După emisiunile respective ambii au plecat supăraţi, deranjaţi de asprimea dialogului, de faptul că trebuia să răspundă nu doar la ce voiau, ci şi la ce nu voiau. Era o normalitate în afara fotbalului, dar o nebunie în interiorul unei lumi grevate de cumetrii şi complicităţi, de ideea că "cine nu e cu noi e împotriva noastră", această oribilă zicere perpetuată din zorii criminali ai comunismului. 

Vremuri agitate, pline de nerv şi nervi, de mişcări subterane şi izbucniri publice. Un război în toată regula, la capătul căruia unii au fost ciuruiţi, după vorba care a făcut epocă. Odată cu ei a murit şi ultima părere de democraţie în fotbalul românesc.

Gardul, leopardul

FRF a devenit de atunci instituţia unui singur om, a unei singure echipe, o castă, un loc închis ermetic aerului de afară, cald sau rece, curat sau poluat, dar adevărat, ducând vorbele şi miresmele unei lumi pline de umori, trepidante, vii, libere, supuse greşelii şi tuturor celorlalte minuni ale marilor spaţii deschise. 

Sigur, FRF a făcut destule lucruri bune. S-a reechilibrat financiar, are un departament de presă care comunică şi promovează eficient ceea ce e de interes instituţiei, oficialii din zona tehnică acceptă în general dialogul. Şi mai sunt şi altele. E o normalitate pe care FRF n-a ratat-o cu poarta goală. Nu e Coreea de Nord. Dar e ceea ce era RDG în blocul socialist. Un gard bine vopsit, un leopard bine dospit.

Zidirea

Fotbalul i s-a predat fără condiţii lui Burleanu la ultimele alegeri, şi acesta e un rău imens. Pentru fotbal, pentru noi şi chiar pentru Burleanu. Să rămâi inabordabil de frica întrebărilor şi a reproşurilor, cu ce e diferit un astfel de destin de cel al unei prinţese prizoniere într-un turn? De când nu l-aţi mai văzut pe şeful FRF supunându-se pe larg unor interviuri de altă natură decât secile conferinţe de presă, aşa cum făcea pe vremuri? Ce i s-ar putea întâmpla? Fix asta, realitatea intrând cu bocancii în universul lui predictibil.

Explozii surde

Realitatea declaraţiilor care curg în cascadă despre moralitatea şi competenţa antrenorilor de la loturile de juniori. Nu am auzit nici pâs, nu tu comisie care să cerceteze, ceva, de ochii lumii. Nada. Or, când atâţia îţi spun despre atâtea nereguli de o gravitate extremă, dat fiind că e vorba despre copii, a nu zice nimic, a nu deschide un dialog şi uşi care să descopere adevărul, oricare e el, e echivalent cu a le gira. 

Apoi realitatea unor arbitraje care sfidează bunul-simţ şi poporul de urmăritori. Încă ne străduim din răsputeri să găsim vreo explicaţie în afară de cele care ar duce către penal sau interese dirijate.

Care e scopul?

Cu reluările video pe care le vedem toţi, cu faze petrecute sub ochii lor, deciziile sunt revoltătoare. Milioanele şi pasiunile investite în fotbal sunt luate la mişto, dar, din nou, nimic, tăcere. Se zice că Burleanu îi e dator lui Vassaras pentru ascensiunea în interiorul forurilor internaţionale. O fi, dar de ce trebuie să tolereze Vassaras prostiile patente ale unora dintre arbitri, să îi pună să arbitreze din nou şi din nou? Care e legătura, care e scopul? Iarăşi, totul duce către explicaţii care îngrozesc.

Ei toţi şi noi ceilalţi

E totul o pantomimă, suntem martorii naivi ai unui teatru fără scrupule? Acesta e rezultatul unanimităţii. Şeful ei nu se simte dator să dea explicaţii. Păi, dacă şi cei care urlau că îi sunt duşmani au ridicat mânuţa la vot, ce să mai aştepţi? Dacă până şi Becali e viteaz la televizor şi complice la interior, că omul lui a votat cu puterea, care mai e noima? 

Din toate reiese că ei toţi din fotbal sunt bine, mersi, iar noi, ceilalţi, prizonieri. Condamnaţi să tot auzim părinţi care nu dau şpagă despre cum copiii lor se ratează, condamnaţi să ni se arate cu nonşalanţă că albul e negru. Kafka şi fraţii săi.