Duşmanul de carte

Uite ştirea cu Florinel Coman, care le-ar fi cerut la pauză lui Pintilii şi Haralambous (să-l scriem cu un H ortodox, nu cu un Ch vestic, mi se pare că distincţia e de importanţă vitală acolo) să îl scoată pe Compagno din echipă la pauza unui meci. 

Nu, asta nu e vesel. Umorul vine abia când se scrie că „antrenorii n-au dat curs cerinţelor lui Coman". Păi, curs ar fi putut da doar cel care face schimbările, or acela nu era în încăpere. Să le ceri lui Mihai şi "Ilie" să facă schimbări e ca şi cum le-ai cere unor liftieri din Turnul Eiffel să programeze jocul de lumini din vârf. Aşa că ştirea e măcar parţial incorectă. Dar nu-i de mirare. 

Trăim într-un fotbal în care, văzut de departe, nimic nu e ce pare a fi. De aproape, e totul cum trebuie.

Cei din spate

Se zice că unui tânăr prospăt ales în parlmentul britanic puţin înainte de războiul doi i s-a oferit un tur de Westminster în care ghid era Churchill. Când au ajuns în sala plenului, tânărul tory, privind în faţă către băncile laburiştilor, ar fi exclamat : "Iată-i pe duşmani!". 

"Dear boy, i-a răspuns Churchill, aceea e opoziţia. Duşmanii sunt cei din spatele tău." Nimic nu poate rezuma mai bine politica. O definiţie perfectă pentru multe entităţi, inclusiv fotbalistice. Cu siguranţă, o replică de agăţat în vestiarul FCSB. În care B-ul provine, probabil, de la baschet după ce patronul a anunţat că are doar 5 fotbalişti demni de acest nume, şi i-a şi numit. 

Ceilalţi, adică, sunt ca şi cum n-ar mai fi. Dar asta e azi. Mâine, vorba cucoanei, e o altă zi. Creţu era ca şi evacuat, dar pentru că a alergat de a mâncat pământul a reintrat în graţii. Logic e să crezi că nimeni de acolo nu mai ia foarte în serios ce spune proprietarul. Care e ca vremea. Azi e soare, mâine ploaie. Ne punem o glugă. Ne încasăm banii. Apa trece, pietrele rămân.

Răzuiala

Demult de tot, stând în altă ţară, mă duceam din când în când la barul din colţ la o bere şi o vorbă. De multe ori vedeam intrând valvârtej un cetăţean care cerea un cearşaf de bilete de loterie, le răzuia cu sârg şi apoi pleca amărât şi necâştigător. 

Mint, mai câştiga, rar, sume care nu acopereau nicicum cheltuiala. Şi oricum de ele lua alte bilete. Banii aruncaţi pe apa sâmbetei erau enormi pentru mine. Această irosire părea fără noimă. Dar am învăţat să nu mă mai mir. 

La FCSB omul cu banii amestecă un pachet de cărţi şi apoi le etalează, aşteptând ca ele să se înşiruie în ordine perfect crescătoare. Şi pentru că, evident, nu se întâmplă, o ia de la capăt. 

Câteodată îi iese o secvenţă şi e bucuros. Dar, fatalmente, la un moment dat una dintre cărţi îi strică suita. Şi o aruncă. Şi iar le ia la mână. Pare o autopedeapsă. Dar e de fapt o distracţie plină de fiere. Un hobby amar şi molipsitor. Jocul demiurgului. Hipnoza. Atracţia pentru quinta royală. Pentru pariul perfect. Uitaţi-vă în jur sau în oglindă. Gigi e un întreg popor.

Secretul nereuşitei

Nimic surprinzător dacă Florinel ar cere schimbări de jucători. E contagios. Când nu e o structură, fiecare are senzaţia că deţine secretul reuşitei. Fiecare e o echipă în sine şi ajunge să se bată cu celelalte echipe care, incidental, sunt şi coechipieri. Tănase era la fel. Sfătuitorul din vestiar. De altfel îi suflă în continuare în ureche patronului vrute şi nevrute. Cred că şi el se distrează. Şi noi toţi. E un fotbal distractiv. Aici, între noi. 

Doar Octavian Popescu plânge. El nu ştie. Nu-i nimic. Nu-i spuneţi. Nu-i luaţi inocenţa.