Mickey Mouse joacă fotbal

În desene animate totul e posibil. Îi tai capul unuia, şi-l ia subraţ şi pleacă mai departe, ba mai şi scoate limba la tine. Poţi merge pe aer, la concurenţă cu mersul pe apă, care e demult marcă înregistrată. Eşti scurtat de picioare? Nu-i nimic, mergi în mâini. Da’ ce zic mergi? Alergi, faci înconjurul Pământului cât adversarul abia apucă să se uite în sus şi printre picioare după tine. Îl baţi pe umăr, se întoarce, îi aplici un upercut care îl atârnă de o stea, îţi înşurubezi liniştit picioarele la loc şi pleci fluierând mai departe. That’s all, folks!

Ete, spanac!

În fotbalul românesc totul e posibil. Fix ca-n desene animate. Poţi, de exemplu, să fi fost un club istoric ca Dinamo şi apoi să fii deţinut de o frizerie de hotel. Poţi să acumulezi datorii de multe milioane de euro pentru ca apoi să faci – că de-aia te numeşti frizerie, nu? – un "haircut". Adică o tunsoare la zero. Pocneşti din degete şi, bling!, dispar datoriile! 

Sigur, pentru cei care aveau bani de luat nu va apărea nicio tiparniţă ca prin miracol. Pentru ei nu funcţionează magia. Ei se luptă cu armele lumii reale, dar e greu, nene, pentru că, la noi, orice prostii ar face o societate fotbalistică, ea trebuie să meargă mai departe. Şi-a tăiat singură capul, şi-a ciopârţit membrele, şi-a făcut seppuku, nu contează. O facem ca nouă. Salariaţii pierd bani, statul pierde bani, partenerii comerciali pierd bani, ei şi? 

Hermannstadt e precum Popeye Marinarul, a păpat tot spanacul pentru care nu a plătit şi apoi a dat de pământ cu Bluto cei mari şi urâţi ai campionatului. Dintr-o neatenţie regretabilă a fost sancţionată cu retragerea a nouă puncte. Impardonabil. Păi, ce facem, ne apucăm să omorâm poveştile?

Ce vrei să te faci când o să fii mare?

Unii, când erau copii, stăteau cu ochii în cartoons până îi uşcheau părinţii. Normal, acolo evadai din realitate, acolo oricine putea fi orice. Exact ca la Factory Cartoons Studios Bucharest. Strizu joacă rolul de antrenor, Pintilii pe acela de delegat, Ovidiu Petre de analist video. Nici unul nu e ceea ce scrie pe generic că e. Cum se poate? Pentru că totul se desfăşoară într-un film de desene animate. Totul e posibil. Te dai peste cap de trei ori şi te prefaci în antrenor, ba chiar unul de succes. 

Pentru că de partea cealaltă, într-un episod paralel, marile şcoli de patalamale scot sute de licenţiaţi care folosesc mai ales la creat oameni de hârtie, de carton, de cartoons. La fel de personaje fictive ca şi cei pe care îi acoperă.

E-o lume minunată în care veţi găsi…

Cei care nu prind niciun rol în această distribuţie urlă că regulile nu sunt bune. Dar ei nu pricep nimic. Nicio regulă nu poate funcţiona cu adevărat într-un desen animat, pentru că tocmai asta e ideea: să nu existe nici o regulă. Fiecare făcător de astfel de filme îşi imaginează şi creează o lume a lui, în care pune şi dispune orice şi de oricine după bunul plac. Vă sună cunoscut ? Păi, asta e. E problema pe care o târâm de când societatea veche şi strâmbă a fost înlocuită nu de o alta, ci de milioane de entităţi, un puzzle ameţitor care lasă fiecărei piese libertatea de a-şi alcătui, după posibilităţi şi imaginaţie, filmul în care vrea să joace.

Republica lui Mickey Mousescu

Poate că nici nu trebuie luptat cu o astfel de lume distractivă şi aberantă. Probabil că aşa suntem şi gata. Nişte copii care se joacă de-a oamenii mari. Şi totul merge de minune. Un singur lucru nu trebuie să facem. Când o fi să fie, să nu ne mirăm că viaţa bate filmul. Şi că acel cap tăiat nu va mai putea fi pus la loc. Deloc.