Naşul şi finu’, titlul şi chinu’

Victoria lui Gheorghe asupra lui George, a "sfântului" asupra "balaurului", a provocat o imensă răsuflare de uşurare. Înfloreşte ideea că a câştigat "cel bun" asupra "celui rău".

Dar dacă facem un mic pas înapoi, s-ar putea să constatăm că între cei doi nu stă o prăpastie. Ambii, naş şi fin, pleacă de la aceeaşi structură interioară. Hagi şi Becali nu sunt soarele şi luna, paradisul şi infernul. Sunt oameni care vor controlul absolut şi victoria totală. Sunt bolnavi de reuşită, fiecare în felul lui.

Machedoni de viţă veche

Gică şi Gigi fac parte dintr-o etnie pe care se întâmplă să o cunosc în parte. Generalizările nu sunt bune, dar câteva caracteristici se impun. Sunt oameni cu rădăcini, cu simţul proprietăţii şi/sau al comerţului, cu o cultură pe care o întreţin ca pe un bibelou şi încăpăţânări legendare.

Familia e piramidală. În cea a tatălui meu am asistat la prânzuri şi cine despre care n-am să spun multe căci, dincolo de momente minunate, unele situaţii ar putea şoca.

O formă de absolutism

Cert e că şeful clanului se bucura de o autoritate indiscutabilă. Am recunoscut în "absolutismul" bunicului Vasile embrionii modului de a acţiona al celor doi care s-au luptat pentru campionat.

Becali a distorsionat principiile antrenoratului dincolo de orice limită pentru a avea deplin control, a vorbit despre stăpâni şi slugi, despre porunci şi obligaţia supunerii fără a crâcni.

Gică Churchill

Hagi e în tot şi-n toate la clubul său. E patron, antrenor, decident al oricărui detaliu, planificator, magnet de reclame, organizator de cariere, şef al academiei şi câte şi mai câte. Cred că Churchill a avut mai puţine de făcut în timpul războiului.

Nevoia de a avea sub ochi chiar şi traiectoria unei furnici l-a faultat adesea. Se spune că multă vreme a ignorat pregătirea fizică modernă, a trebuit să se întoarcă Ianis de la Fiorentina pentru a-l convinge de necesitatea ei. Cu Hagi e greu să te contrazici. Acum o să fie şi mai greu.

Tatăl şi Tătucul

Hagi e un Becali care ştie fotbal. Să nu fiţi indignaţi! În acest sprint final la titlu, diferenţa s-a făcut la detalii. Toţi îi dau la cap lui Becali pentru schimbările greşite. Dar dacă Tamm lua al doilea "galben", s-ar fi zis că un antrenor adevărat l-ar fi scos la pauză.

Băluţă, căruia i se zice acum noul Gică Popescu, a greşit un camion de mingi şi l-a scos din minţi pe Hagi. Deci nu a fost o lume între ei. Becali e, probabil, exasperat că după atât timp în care învaţă fotbal pe pielea echipei sale tot nu reuşeşte.

A-ți fura singur telecomanda

Ignoră însă din filonul lui etnic un lucru cu care Hagi doarme îmbrăţişat: trebuie să te zideşti la temelia catedralei tale, nu doar să stai cu gura pe zidari. OK, e ciudat să pretinzi că ştii să faci şi fundaţia, şi stâlpii, şi vutele, şi acoperişul, şi vitraliile, să te pricepi chiar la tot.

Dar e un pic mai bine decât să vii la spartul târgului şi să aşezi turlele după cum ai chef. Becali e omul care vrea să ajungă pe Lună făcând călătoria din faţa televizorului. Asta se numeşte a-ţi fura singur telecomanda.

Frică degeaba

Mulţi s-au arătat îngroziţi de perspectiva ca FCSB să ia titlul. Au spus că asta ar fi însemnat exterminarea meseriei de antrenor şi aşezarea fotbalului cu fundul în sus. Dar Becali putea lua titlul şi nu era sfârşitul lumii. Un titlu în 8 ani la investiţiile lui, la jucătorii pe care îi are şi antrenorii pe care i-ar putea aduce e ceva ce poate şi bunica din colţ, ea măcar nu i-ar încurca, le-ar face prăjiturele la victorie şi pulovere pentru la iarnă.

Hagi, dacă ar fi pierdut titlul, n-ar fi pierdut tot. Nu s-ar fi pierdut pe el însuşi. Câştigând, el nu şi-a făcut o "pohtă". A pus ultima pietricică în vârful catedralei fix la locul ei.