Şantierele hărniciei

Stând departe de aici poţi vedea lucurile altfel. Nu neapărat mai bine şi nu necesar mai rău. Le vezi printr-un obiectiv care e mai puţin subiectiv. Asta poate să conteze.

Stadionul cu pricina e cel care se plănuieşte la Hunedoara pentru Corvinul, o echipă nu doar de liga a doua, ci abia ajunsă acolo.

Ce nu ştie autorul mesajului e că la meciul decisiv pentru promovare au fost spre zece mii de spectatori. Asta spune ceva. Spaţiul acela e flămând de fotbal. Un stadion ar putea

împinge echipa, prin fanii ei, şi mai sus, acolo unde făcea senzaţie odată, în prima ligă.

E locul şi focul în care s-a construit în parte prima naţională calificată la un campionat european. Corvinul e o legendă, e una dintre cele mai luminoase poveşti într-una dintre cele mai întunecate epoci.

Merită un stadion care costă cât 10 şcoli de câte 400 de elevi, o arenă care valorează mult mai mult decât spitalul construit prin fondurile strânse de asociaţia "Dăruieşte viaţă" şi în care pot fi trataţi anual cel puţin 200 de copii bolnavi de cancer?

+4 FOTO

Ne ziceţi şi nouă care e şpilul?

De fapt, aceste întrebările sunt greşite. Adevăratele întrebări sunt: care e planul? Care e strategia? De ce se construieşte un stadion la Hunedoara şi nu la Iaşi, care a promovat şi ea, dar în prima ligă şi unde există de asemenea un mare entuziasm al publicului? De ce atâtea stadioane şi nu o sală modernă în Capitală?

De ce o arenă de 65 de milioane şi nu de mai mult sau mai puţin? De ce se fac două stadioane – atenţie, nu unul! – la Târgovişte a cărui echipă tocmai a retrogradat glorios? Care e noima? Cine şi funcţie de ce sunt stabilite toate aceste lucruri?

Savuraţi, vă rog, gluma fotbalistică din capitala Dâmboviţei: după 4 ani în care formaţia locală a jucat pe gazoanele altora, abia acum, când a alunecat în liga secundă, s-au repezit toţi cu construitul de arene sub Turnul Chindiei. Poanta de final e că fix la inaugurarea celui dintâi stadion echipa a spus adio primei divizii.

Asta înseamnă să trăieşti într-un banc. Republica Radio Erevan.

Marea irosire

Suntem pe modul «cheltuim şi nu ne plictisim». Mai ales banul public.

Noroc că rezultatele justifică această avalanşă care curge din buzunarele populaţiei. Ha, ha! Echipele româneşti de handbal feminin achiziţionează de ani de zile tot ce poate naşte mai bun acest sport la nivel mondial fără să producă trofee europene, ba chiar fără să intre în elită.

Steaua Bucureşti are unul dintre cele mai mari bugete din divizia secundă în condiţiile în care nu are dreptul să promoveze. Către baschetul românesc se scurg gârlă americani şi foşti iugoslavi fără ca asta să ne salte o iotă în nimic, exceptând nota de plată.

Cluburile de fotbal cu buget parţial din fonduri de primării sau consilii locale se întrec să arunce cu salarii şi bonusuri pe care alţii care n-au găsit un sân public la care să sugă nu şi-l pot permite. Dar când se trage linie, tot în partea de jos a clasamentelor sunt.

Asta în timp ce federaţii din vârful de lance olimpic nu pot concura la bani cu cei pe care trebuie să îi întreacă. Iată tabloul suprarealist la care ne tot zgâim şi nu pricepem nimic.

Sunt unii care verifică pe pielea noastră o teorie a absurdului? Bine fac! Avem pielea tare. Iar ei, obrazul gros.

Tocătoria

Nu vă mai întrebaţi cum de iese câte o supercampion ca Popovici doar o dată la zeci de ani, de ce nu ne cumpără nimeni minunaţii fotbalişti şi de ce probabil că jucătoare din alte ţări vor ajunge să dea şpagă ca să intre pe ştatul de plată al vreunei echipe din Liga Florilor fără fructe. E simplu. Nu e timp de organizat ceva coerent, cu cap şi coadă. Oamenii sunt ocupaţi să toace bani. E marele şantier al patriei. Tot înainte!