Steaua aceea

Poţi să mănânci salam (cu sau fără soia) pe foaia unde cei de la FourFourTwo au înşirat cele mai bune 50 de echipe din toate timpurile. Poţi să faci ce vrei cu ea, să o arunci la coş cu dispreţ sau să o pui în ramă cu mândrie. 

Nu valorează mai mult decât senzaţia pe care o naşte în noi. Steaua, acea Steaua, e pe locul 42. Unii vor sări în sus de bucurie, alţii vor readuce vorba despre «muntele de oase şi lacrimi» pe care s-a căţărat câştigătoarea Cupei Campionilor Europeni din 1986. 

Apropo, anul acela a fost fix mijlocul a ceea ce sportul românesc a avut precum capitalismul occidental după Război, 30 de ani glorioşi. Pentru noi au fost între 1970 şi 2000. 

Acolo se înghesuie generaţia de aur a handbalului masculin, Ivan, Ilie, Nadia, Craiova, Dinamo, Steaua, suita minunată a naţionalei din Italia ’90 până la Euro când Hagi a pus ghetele-n cui. 

Final în 2000, anul fantasticei recolte de la Jocurile Olimpice australiene. Unsprezece medalii de aur. Sfârşit de mileniu, sfârşit de epocă. Înainte şi după e domnia beznei în care se orbecăie pe acompaniament de tânguiri. Nu sunt nostalgic. E doar o constatare.

Când eram cineva

Lăcătuş a zis, cu orgoliu, că ierarhia asta le foloseşte doar celor care au ceva de contestat în legătură cu acea echipă care a dat nu doar o lovitură, ci timp de 4 sezoane a fost, pentru prima cupă a lumii, ceea ce sunt azi Liverpool sau Bayern, o obişnuită a înălţimilor. 

Pare greu de crezut chiar şi pentru cei care ştiu toată povestea. Fotbalul românesc de club era o putere a continentului. 

La nivelul acelui deceniu mai apar în clasament, cu adevărat, doar Milanul magnific, Juve à la Platini, Realul model Buitre şi PSV-ul lui Hiddink & Comp. (şi ce comp.!). 

O fi vorba despre subiectivism, dar toate aceste crucişătoare ale dreptunghiurilor verzi nu pot fi contestate. Până la urmă ce e nou în ceea ce ne propun jurnaliştii publicaţiei engleze ? Mai nimic. 

Dimpotrivă, ceea ce e important e «vechiul» acestei poveşti. Adică irepetabilitatea ei.

Ordinul şi dezordinea

Steaua a prins un tren care îi e interzis nu pentru că nu mai circulă, ci pentru că nu mai opreşte la noi. Am devenit o haltă în care locomotivele trec cu mare viteză pentru că nu avem peron, facilităţi, în această comunitate prăfuită nu bagă nimeni bani în nimic în afară de propriul burdihan. 

Suntem ca într-o pictură de Hjeronymus Bosch, totul e devastat, prin peisaj se plimbă personaje apocaliptice, iar în zare zboară păsări bizare care descompun cu ciocul lor lung până şi viitorul. 

Constatare dură şi amară: proiectele marelui fotbal au apus la noi pentru că nu ştim să jucăm în echipă decât la ordin. Un proiect necesită disciplină, reguli, continuitate, investiţii, orizont. 

Cât de jenant, de penibil e pentru noi să recunoaştem după 33 de ani de rătăciri în libertate că singurul care a avut această viziune a fost un club militarizat dintr-o dictatură feroce!

Un regat într-un palat

Real Madrid a trăit sub Franco, nemernic istoric ca şi Ceauşescu, şi se zice că a beneficiat de graţiile lui în vreme ce Barca era ţinută la colţ, parte a pedepsei aplicate Cataloniei republicane. 

Dar mai apoi Real nu a căzut încet şi sigur ca Steaua, până la a-şi pierde numele. Nu, a construit, fie şi cu necazuri recurente, un proiect democratic. A putut să fascineze mai departe. 

Nimeni nu a confiscat Realul pentru a-l pune ca pe un pescar chinez de porţelan pe macrameul de deasupra televizorului. 

Real e o instituţie dincolo de orânduiri, aşa cum ar fi trebuit să fie Steaua, Dinamo, Craiova, Rapid, Timişoara, Argeş şi altele. 

Dar noi nu am abolit dictatura, am spart-o în mii de mici dictaturi personale, de bloc, de fabrică, de club, de coteţ. E o ţară în care fiecare face ce vrea, iar justiţiei, legată la ochi, i-a fost furată până şi balanţa. "Respect regulile, dar numai pe acelea care îmi convin mie", a spus Becali. Nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Probabil amândouă.

De fapt, Steaua e el. Iar cealaltă Steaua sunt generalii incapabili. Celorlalţi, care se credeau şi ei o părticică din Steaua, le-a mai rămas doar să le aducă aminte nişte englezi că sunt fanii unei echipe care nu mai există.