Uciderea pruncilor

E moralmente sadic să arunci pe teren în faţa uneia dintre cele mai în formă echipe ale campionatului o echipă de juniori precum o ţintă cap-piept. Ce ironie tristă! Am ajuns, iată, la vorba de acum ceva vreme a lui Săpunaru: „Păi, ce facem, ne smardoim cu copiii?!”.

Da, dragă Cristi, aşa aţi ajuns, să vă luaţi la trântă nedreaptă cu nişte tinerei doar ca „bănuţii” să curgă în continuare către cei care îi „merită”. Şi meritul lor suprem este acela de a organiza minciuna.

Albul-negru

Avem un preşedinte unanim la FRF şi ne pregătim de altul la fel de „incontestabil” la LPF. Fotbalul s-a transformat în ceva asemănător României ultimilor ani ai lui Ceauşescu, unde se aplauda de zor, se înălţau ode, se făceau planuri cincinale, iar Tovarăşul vizita pieţe care dădeau pe din afară de toate bunătăţile pământului.

În realitate, nu exista nimic. Şi cu cât nimicul era mai nimic, cu atât minciuna trebuia să fie mai mare. Ştiţi de ce? O vedeţi azi în locuri mult mai dramatice: dacă ţi se repetă până la senzaţia de vomă că albul e negru, începi să crezi că ai vedenii, ameţeşti, îţi pierzi reperele, ajungi să trăieşti într-o lume paralelă şi să te acomodezi cu ea.

Chindia ca Dinamo Kiev

În fotbal, asta se traduce, de exemplu, prin excepţia devenită regulă. Faptul că o echipă promovată nu are stadion în propriul oraş ar trebui să fie excepţia. Ei bine, Chindia Târgovişte va intra în al patrulea sezon în care joacă pe unde apucă.

Şi în fiecare an cineva minte că stadionul va fi gata. Aşa ajunge o formaţie din Liga 1 să aibă soarta lui Dinamo Kiev. Cu minuscula excepţie că Târgovişte nu e bombardat, iar România nu e în război.

„Recomandăm”

„Cred că suntem pe drumul cel bun”, a spus Răzvan Burleanu cu ocazia unanimităţii întregii consimţiri a fotbalului. Să nu se îndoiască, e cel mai bun drum către un perfect bal mascat. Liga e şi mai aproape de această parodie.

Justin Ştefan foloseşte sintagme de felul „ne rugăm”, „recomandăm”, „ar fi bine să” care sunt, toate, argumente ale neputinţei de a impune norme sănătoase în spaţiul pe care îl guvernează.

Să o facem cubică!

În momentul ăsta, în Liga 1 o echipă poate funcţiona în sistemul în care în Formula 1 un monopost ar pleca fără un pneu, s-ar opri şi s-ar pune de-a curmezişul pistei, paralizând întreaga cursă. Iar organizatorii ar da din umeri şi ar ofta: „Ce bine ar fi fost să aibă patru roţi!”.

Cam cât credeţi că ar rezista o astfel de întreprindere bezmetică în lumea civilizată? Pare că în curând vom fi atât de departe de acestă lume încât ni se va da să batem o minge cubică, să nu le facem de râs jocul.

Torturi de şcoală nouă

Gaz Metan Mediaş, lăsată în drum de sponsori, desprinsă de primărie, manageriată ca o gospodărie agrozootehnică a armatei pe vremuri (era un loc din care doar se lua, nu se şi punea) şi ţinută pe aparate de LPF în scopul mulgerii eficiente a contribuabililor TV, apare pe teren doar ca să facă act de prezenţă. O comedie bufă.

E ca într-o vânătoare de oameni, unii au puşti, ceilalţi sunt doar puşti. Poveştile cu „Lasă că aşa se învaţă cu greul” se prăbuşesc în sânge atunci când îi vezi în lacrimi, vorbind despre ruşinea pe care o trăiesc, despre dorinţa de a fugi, unii departe de fotbal.

E prea mult!

Acest act de schilodire nu ar trebui să rămână nepedepsit. Şi e o cruzime suplimentară să îi obligi să joace două meciuri la un interval pentru care Dan Petrescu ar sări ca ars până pe Marte, un pic mai mult de 50 de ore, incluzând deplasarea corpurilor chircite şi a sufletelor strivite.

Cineva ar trebui să intervină, e prea mult! Ar trebui inventată o instituţie a protecţiei sociale a sportivilor. După ce am desfiinţat Gheata de Aur, e timpul să înfiinţăm şi noi ceva.