)
Articol de Radu Naum - Publicat joi, 10 august 2023 12:41 / Actualizat joi, 10 august 2023 13:44
Cadoul pe care ni-l face cel mai înjurat sport
Atunci când un ceva depăşeşte graniţele categoriei sale, adică ajunge să fie, cum ar zice anglofonii, "bigger than life", acel ceva devine definitoriu pentru tot spaţiul în care există. Că e vorba despre manele, videochat, Barbie sau fotbal, toate sunt fenomene care vorbesc despre tot ce le înconjoară şi care, de fapt, le-au făcut să fie ceea ce sunt.
E despre toată țara
De aceea saga parodică a închirierii stadionului Steaua de către FCSB nu e un eveniment local, particular, ca o ceartă între doi vecini ce-şi poartă pică pentru o tranzacţie încheiată prost. Povestea de acolo este despre toată ţara. Fotbalul a scos la suprafaţă, în văzul lumii şi al extratereştrilor, ceea ce ţine prizonieră România de zeci de ani. Nişte băieţi care s-au făcut stăpâni pe ea.
Ceaţa în care suntem ţinuţi
Nu e despre conspiraţii sau state parelele, uitaţi prostiile astea! E despre ceea ce i-am lăsat noi să facă, şi o fac cu sârg şi cu talent. Peste tot în vechiul Est au existat indivizi care au vrut, şi unii au şi reuşit, să pună sub control populaţiile ameţite de comunism. Nicăieri însă cu atât succes ca la noi. Şi vina e a noastră.
Nu doar că şi-au împărţit tot ce mişcă, dar au şi făcut de aşa natură încât, de la legi la diverse tranzacţii, totul să plutească într-un neclar şi interpretabil aproape imposibil de descurcat. E poliţa lor de asigurare că nu vor scăpa situaţia de sub control, că nu ne vom îndrepta spre o democraţie solidă.
Vârful unui iceberg negru
"Cazul Ghencea" e doar unul dintr-un ocean de astfel de împroprietăriri din avutul statului. Cei care au dus până la absurd acest joc de-a închiriatul-neînchiriatul arenei au făcut asta pentru că au putut.
Ghinionul lor este că aceia pe care au vrut să-i ţină departe de sacrosanctul gazon sunt mai numeroşi decât susţinătorii CSA Steaua. De aceea, din populism şi calcul politic (alăturare care tinde să devină pleonastică), a intervenit premierul şi s-au ofuscat o mulţime de figuri care vor să vândă ceva populaţiei şi atunci o gâdilă sub bărbie.
"Rudele" lui Eremia Grigorescu
Dacă n-ar fi fost aşa, nu pupa Becali niciodată bijuteria stadioanelor nou construite. Putea să urle cât voia şi să vorbească media până i se usca gura, stimabilii făceau spatele rotund, se uitau în altă parte şi aşteptau să treacă valul. Aşa se întâmplă într-un stat captiv.
Fiecare face ce vrea indiferent de ceea ce înseamnă firescul unei democraţii eficiente. Sunt gata să piardă bani, că tot nu sunt banii lor, dar să nu dea din mână ceea ce li s-a încredinţat vremelnic şi pe care s-au făcut stăpâni. De la un paznic de la poarta oricărei instituţii publice şi până la marii manageri de stat, mai toţi zici că sunt rudele lui Eremia Grigorescu. Pe aici nu se trece!
Privatul dedulcit la stat
Unii mai naivi s-ar întreba de ce totuşi se înverşunează militarii să-l ţină cât mai departe de Ghencea pe Becali. Din aceleaşi motive pentru care aceluiaşi personaj i-au fost dedicate două pagini în L’Equipe, cu o poză mare în mijloc plină de icoane încruntate. Pentru că e Becali. Şi asta e cealaltă parte a unei poveşti, din nou, clasice.
Un om a devenit "mai mare decât viaţa" după ce a făcut afaceri cu statul (ce surpriză!), a primit pământuri care valorau aur şi a fost înscăunat patron al celei mai iubite echipe la fel cum Ceauşescu a fost lăsat să ia puterea la mijlocul anilor ’60, crezând deştepţii de pe lângă el că îl vor putea controla.
Gherilă de sufragerie
În ambele cazuri s-a întâmplat fix pe dos. Şi aşa cum la stat puterea absolută corupe absolut, în privat bogăţia extremă poate sminti. Becali a făcut tot ce a putut pentru a-i enerva pe cei din Ministerul Apărării, cu gura lui mare şi tendinţele absolutiste. Iar acum plătim toţi nota. Suntem ţinuţi prizonierii unei răfuieli care se întinde pe decenii.
Stăm şi ne uităm ca proştii la acest teatru absurd, la acest dans penibil pe corpul statului, la lupta asta de gherilă de sufragerie a unor copii ţâfnoşi, care sparg totul împrejur pentru că aşa au fost crescuţi.
Darul cel mai de preţ
Să nu mai înjurăm, zic, fotbalul de la noi, acest agent descoperit al normalităţii. Uitaţi ce cadou important ne face! Ne arată pe ce lume trăim, nu că n-am şti, dar e bine ca ideea să ni se înfigă zdravăn în creier. Şi îi arată pe toţi aşa cum sunt. Cum se zice că ar fi zis Heine: "Toţi umblăm goi sub veşmintele noastre". Sutane sau uniforme.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
