Gata cu mitul Ungaria!

Cândva trebuia să se întâmple! A fost nevoie ca o echipă comme ci, comme ça de Divizia B, încă legată cu funii de primăria din ogradă, să-i dea cu terenul în cap vicecampioanei din Ungaria, deținătoare de Cupă și cote de piață darnic blagoslovite de Transfermarkt, pentru ca discursurile sforăitoare despre cât de inaccesibili sunt unii în comparație cu ai noștri să înceapă să pâlpâie.

Fiindcă un 4-0 altoit de maniera asta de Corvinul lui Paksi n-are cum să mai lase loc de interpretări. N-om fi noi miezul - și nu suntem! -, dar nici „ăialalți” nu-s mai breji.

Mentalități provinciale

Am pierdut șirul declarațiilor blajine ale oamenilor de fotbal din România despre cât de dotați sunt maghiarii și cum modelul lor trebuie preluat neapărat și de noi.

S-au închinat ode peste ode la adresa naționalei, la adresa lui Marco Rossi și a modului în care, chipurile, s-ar fi reformat din temelii fotbalul din țara vecină. Rezultatele ungurilor au fost glorificate, stilul lor de joc a fost ridicat la rang de artă, iar jucătorii, mulți dintre ei supraevaluați, puși pe un piedestal de neatins.

Da, Ungaria a încurcat câteva calcule prin Nations League, s-a calificat mai des decât am făcut-o noi la Europene, dar au mai făcut-o și alte naționale din jur, fără să poftim la ele cu jindul cu care i-am venerat pe vecinii noștri. Dincolo de națională, echipele lor de club bâjbâie prin Europa, afară de una, două excepții, în timp ce campionatul intern era la un moment dat îndesat cu jucători refuzați de pe la noi.

Nu dăm nume, chiar dacă unii dintre ei amenințau într-un timp că-și schimbă cetățenia ca să prindă convocarea.

Dublu standard

S-a plâns din toți plămânii, cu strigăte și suspin, că modelul selecționerului străin dă roade în Ungaria - „Ei cum au putut, dom’le?” - uitând că tot noi l-am răstignit pe Daum fără să-i fi dat timpul, răbdarea și încrederea pe care poate le-ar fi meritat.

Dar mai grav decât orice altceva, ne-am preocupat excesiv cu lăudatul altora încât am început să ignorăm și mai tare problemele punctuale și profunde ale fotbalului nostru, resemnați cu neputința, dar „resuscitați” și înflăcărați când vorbeam de grădina fandosită a vecinilor.

Ușor cu capra vecinului pe scări!

Nu, fotbalul nostru n-a renăscut peste noapte, cum nici textul ăsta nu-i unul șovin sau populist.

„Beția EURO 2024” s-a evaporat și România n-a devenit brusc vreo forță înspăimântătoare, cu fotbaliști pe la granzii Europei. Victoria Corvinului n-o să țină mult de sete, iar eventualele noastre impresii ar trebui etalate la toamnă, când o să tragem linie în preliminarii.

Dar poate n-ar strică să ne alocăm resursele, ideile, strategiile, chiar și lamentările, mai ales pe alea constructive, în direcția „renovării” fotbalului nostru. Atât. Fără priviri exaltate și geloase spre alții, - ajunseserăm, cumva, să-i luăm model și pe separatiștii transnistreni?! -, ci cu lupa, rigla și mistria pe pereții noștri și-așa suficient de scorojiți, gata să cadă pe noi.

Să ne vedem de dramele și belelele noastre reale sau imaginare - dacă le-am remedia ar fi și mai grozav! -, de mizele mici cu care conducătorii noștri își pierd adesea timpul, de selecționer și viitoarele preliminarii și de ce-om face prin Europa vara asta, că de măreția altora are cine să vorbească.

P.S. Corvinul - Paksi chiar e relevant pentru cei care vor neapărat să facă o comparație româno-maghiară. Ungurii au avut 11 fotbaliști autohtoni în teren, plus o bancă 100% nativă. Dincolo, Corvinul a mizat pe 10 titulari români, plus brazilianul Roger, de când lumea și pământul în campionatul nostru. De pe bancă a mai intrat târziu Ubbink, în minutul 85. Rezultatul? Gazdele fără „steroizi” din străinătate au fost puse la respect de o divizionară secundă alcătuită aproape în totalitate din români. Nu sună așa rău, parcă.