Tenisul înainte și după Nadal

O zi de la anunțul care speram să nu vină niciodată și un infinit de senzații, regrete, tentative de concluzii. Mai întâi a fost un nod în gât, căci nu există vreun ghid care să te pregătească pentru așa ceva.

Dacă ți-a fost hărăzit să ai un jucător preferat sau mai mult de atât, să i te dedici întru totul, ei bine, ai încurcat-o, fiindcă momentul plecării nu te poate lăsa indiferent, din contră. „Și Pământul s-a oprit”, titlul memorabil din L' Equipe, răscolește lăuntric și mângâie estetic, dar ca să asimilezi realitatea ai nevoie de mai mult decât îți poate oferi coperta unui ziar.

În ultimele luni, am refuzat cu îndârjire scenariul, i-am interzis să ruleze în vreun fel în minte.

La curent cu toate bătăliile purtate cu propriul corp, pe care chiar el și l-a comparat cu o „junglă”, speram că o să mai găsească motivația și resursele necesare (a câta oară?) să-si mai acorde o încercare pentru la anul, măcar pentru câteva turnee, poate o retragere simbolică la Roland Garros. Anunțul de joi mi-a spulberat mica raza de speranță.

Chiar s-a terminat? Epoca modelului tău a ajuns cu adevărat la final?

Începuturile

Printr-un nu știu ce miracol, am devenit adeptul fervent al lui Nadal din ziua întâi sau de pe-acolo, adică din 2005.

Miracol pentru că, cel puțin pentru mine, tenisul era, în acei ani de tranziție tehnologică, mai degrabă sporadic la posturile TV de la noi. Grand Slam-uri, niște Cupa Davis, din când în când vechile turnee Masters Series... Și în rest mult fotbal, care acapara și atunci atenția și avea prioritate. Justificat, probabil.

Ținea mai mult de noroc ca vreo pasiune din alt sport să „prindă”, iar viața să ți se întrepătrundă - într-un mod misterios și de neînțeles - cu povestea vreunui jucător sau vreunei jucătoare de tenis.

Îmi amintesc de vechea siglă de la Eurosport, de culoarea verzuie a vechilor terenuri de la US Open, de tenisul pe carpetă, de Madridul indoor, de surorile Williams, Lindsay Davenport, Federer, Hewitt, Roddick, Pavel, Agassi la apus, Justine Henin, Clijsters, Mauresmo, Coria, Gaudio.

Ei erau vectorii, pe restul era mai greu să-i accesezi, să le cunoști poveștile.

Dar apoi a venit „ofranda” pe care, uneori, egoist, simt că mi-a fost destinată mie și numai mie. Un băiețandru în pantaloni ciudați, maiouri multicolore și mușchi veșnic încordați a început să împrăștie izbândă după izbândă. Mai întâi pe zgură, apoi pe toate suprafețele.

Monte Carlo, Barcelona, apoi, apoteotic, Paris, după ce-l făcuse pe Federer să pară un novice în semifinala jucată chiar de ziua lui Rafa. Iar apoi, o finală chiar mai extenuanată decât o arată azi Wikipedia, în care gândul unei înfrângeri cu Mariano Puerta a terifiat copilul din mine.

Poate că totul ar fi fost trecător fără acel trofeu de temelie, poate „focul” s-ar fi stins, cum s-a stins și în cazul altora, poate că Rafa ar fi avut alt statut de-a lungul timpului fără să fi câștigat acolo.

Dintotdeauna Nadal

Cert e că, din acel punct, era aproape imposibil să te mai dezici de cineva cu personalitatea, explozia, farmecul, stilul lui. În fond, de ce ce m-aș fi apropiat de invincibilitatea implacabilului Federer când o imperfectă forță a naturii, vijelioasă, înverșunată, tocmai își făcea loc printre „muritori”?

Ți-a „intrat în casă” - simplă și inspirată exprimarea celor de la El Pais - era imposibil să-l mai gonești de acolo! L-am adoptat pe Nadal de la începuturi și simt o satisfacție incomensurabilă că „vraja” asta a durat până la final.

De atunci, în ceea ce mă privește, tot ce ține de sport a gravitat în jurul existenței lui. Am început să joc tenis câteva luni mai târziu, am încercat să-mi asortez îmbrăcămintea în funcție de echipamentele lui, să (pretind că) alunec pe teren așa cum o făcea el, să mă mulez diferitelor situații în funcție de cum ar fi făcut-o el. Și să scriu, în clasa a șasea, un scurt eseu în franceză despre „Rafael Nadal, mon joueur préféré”.

Iar apoi să urmăresc tot mai multe meciuri, să mă documentez mai profund, să nu ratez nimic din ce conținea cuvintele Rafa și Nadal. Și, inevitabil, să sufăr la înfrângeri și accidentări, să mă consum odată cu el la revenirile care i-au definit atât de bine aura inconfundabilă.

Copilăria, adolescența, iar apoi viața de semi-adult s-au ghidat după marile lui victorii și eșecuri. Am celebrat trofeu după trofeu, pe fusuri orare si continente diferite, și am pătimit crunt la câteva finale pierdute care, pe cuvânt, dor la fel de tare și acum.

Peste ani, am început să călătoresc la turneele pe care le juca, iar asta m-a împlinit fantastic ca om, fan înfocat sau simplu privitor.

Pielea de găină revăzându-l pe Rafa pe teren. Îmi va aminti mereu de copilăria mea...

- Paula Badosa în aprilie, după revenirea lui Nadal la Barcelona

Amintiri și amprente

Dar la final, când tragi linie, vor fi mereu amintirile plăcute. Cele generatoare de serotonină.

Wimbledon 2008 și prăbușirea triumfală de după, în țărâna de pe iarba tocită de la All England Club, pe semiîntunericul acompaniat de blitz-urile fotografilor, saltul în lojă, apoi în brațele lui Toni și ale părinților, rămân amintiri pe care timpul e condamnat să nu le șteargă niciodată.

La 22 de ani, deja un pas apăsat spre „nemurire”. Au urmat mulți alții, cu farmecul și amprentele lor.

Marșul nestăvilit din 2010, cu 3 Slam-uri câștigate do-mi-nant, revenirea magistrală din 2013, poate primul comeback care m-a lăsat cu gura căscată, ținând cont de realitatea lunilor premergătoare, apoi 2014, cu suișurile și coborâșurile lui.

2015 și 2016, primii ani fără Slam-uri, au adus senzația că „e gata”, dar a urmat renașterea sub Moya, cel fără de care roadele culese în ultimii ani, după 2017, pur și simplu n-ar fi fost posibile.

Tenisul înainte și după Nadal

Amprenta lui irepetabilă a schimbat definitiv dinamica tenisului, iar moștenirea pe care o lasă aș percepe-o într-o conotație aproape biblică. A existat un tenis înainte de Nadal, iar de azi înainte vom fi martorii erei de după Nadal. Între ele a fost Paradisul.

Timp de 20 de ani, Rafael Nadal a fost esența vie a tenisului, iar plecarea lui golește iremediabil de sens un sport tot mai puțin estetic și parcă un pic mai artificial decât l-am cunoscut acum două decenii.

Nu trofeele i-au conferit reputația de azi, nici aura de invincibilitate care l-a însoțit atâta timp, ci simplitatea, disciplina, modul de gândire, fair- play-ul nedisimulat și felul în care s-a raportat la succes, eșec, competiție, adversitate.

Nu poți fi frustrat tot timpul pentru că vecinul are o casă mai mare decât tine, un televizor mai mare sau o grădină mai frumoasă. Nu așa văd viața, știți.

- Rafael Nadal în iunie 2019, întrebat despre lupta pentru „GOAT”

Rafa a fost modelul ideal pentru copii, pentru bogați și săraci, tineri și adulți, iar amărăciunea e că altul ca el nu se va mai naște.

I-a călăuzit pe cei tineri, a binecuvântat cu racheta oameni de toate vârstele, a dat sens pretutindeni și uneori a alinat suferințe. Cei mici s-au raportat la el ca la un erou și nu a rămas dator pentru asta: întotdeauna a dat ceva la schimb, deși nimeni nu-l obliga să o facă.

Nadal la timpul trecut. Și noi cu el

Iminenta ieșire din scenă a lui Nadal și simplul gând că habitudinile ultimelor două decenii vor fi curând istorie, senzația de pierdere ireparabilă, flash-urile anilor trecuți, toate aruncă un strop de nostalgie peste amurgul melancolic de carieră al lui Nadal.

Brațele lui nu vor mai mângâia Cupa Muschetarilor la Porte d’Auteuil, șarmul său nu va mai însufleți conferințele de presă și ale lor săli neîncăpătoare, sticluțele de apă vor rămâne nearanjate, iar zgura nu va mai fi niciodată stropită cu picături incontrolabile de transpirație.

Fanii îl vor aștepta în zadar la autografe și, curând, gravurile de pe trofee se vor scufunda tot mai jos, tot mai mult. La fel și tinerețea noastră și amintirile dumincilor în care ne-a făcut să ne simțim nemuritori. La Roma, în Principat, la Barcelona ori Madrid și mai ales în Parisul cel pentru totdeauna sub parafa Nadal.

Ne va fi dor de un passing de rever, de forehandul încărcat cu spin, de brațul fluturat prin aer, de nopțile de la New York, Miracolul de la Melbourne și Visul unei Nopți de Vară înfăptuit la Londra.

Ne vor lipsi cadrele cu unchiul Toni, Xisca, Carlos Costa, Maribel, părinții și toți ceilalți, degetele bandajate de Titin și schimburile de priviri cu Moya, Roig ori Marc Lopez.

Ne vom aminti nostalgici până și de time-out-urile medicale rău-prevestitoare și ne vom întreba mereu „Ce-ar fi fost dacă...”.

Copii din întreaga lume care nu rosteau niciun cuvânt în spaniolă astăzi strigă «Vamos» și totul este doar datorită ție!

- Ivan Ljubicic, fost #3 mondial

„N-a știut când să se retragă”. Oare?

O afirmație peste care am dat des în ultimii doi-trei ani, dar căreia nu-i găsesc în totalitate pertinența. De ce spun asta?

2022 a fost mai „ieri”, acul buletinului era la 36, iar logica unei retrageri era la un moment dat inutilă! La jumătatea sezonului respectiv, în dreptul lui Nadal scânteia un neverosimil 19-0 în bilanțul calendaristic al meciurilor de Slam.

Au urmat forfait-ul din semifinala de la Wimbledon, ruptura abominabilă și revenirea timidă de la finalul verii. Apoi, filmul s-a rupt definitiv în ianuarie '23, când a intervenit și senzația implacabilă că de data asta chiar s-a terminat.

De acolo, cursa a mai avut un singur scop, o unică finalitate, exprimată clar în primăvara anului trecut: „dorința unui rămas bun pe teren, nu într-o sală de conferință”.

Comeback-ul din 2024 n-a mai avut laurii revenirilor glorioase de odinioară, doar zvâcniri sporadice, dar și-a atins într-un final scopul. Un tur de adio cu accente emoționante, încununat cu scenele epice de la Jocurile Olimpice, plus ceea ce vom vedea în noiembrie, în Cupa Davis.

Sunt foarte încântat de faptul că ultimul meu turneu va fi Cupa Davis, acolo unde voi reprezenta țara mea. Una dintre primele mele mari bucurii ca jucător profesionist a fost finala de la Sevilla din 2004.

- Rafael Nadal

Nu e sfârșitul lumii, dar nimic nu va mai fi la fel. Gracias, Rafa!