Konte & Cane

City a fost dezarticulată de coordonarea perfectă a eroului bicefal italo-englez.

Din câte se aude, după meci, Guardiola a organizat un interogatoriu-ședință la vestiar cu tema: cum i-ați lăsat să facă tot ce vor? Răspunsul cade parțial în poala lui Guardiola. Rodri, rău distribuit de Guardiola, a asistat pasiv la expansiunea lui Kane, care a preluat tot câmpul de joc din fața liniei defensive.

În rest, City a fost jucată și dejucată de mintea lui Conte, care a reinventat vechiul adagiu italian: mingea la ei, contrele la noi! Dar execuția avea nevoie de un fotbalist complet. La fel și ironia istorică. Harry Kane s-a ocupat de amândouă. Jucătorul pe care City a crezut că l-a cumpărat vara trecută s-a întors și a demonstrat de ce City trebuia să ofere oricât și orice, inclusiv hidrocarburile controlate de Sheikh Mansour.

Kane a făcut cel mai bun meci al carierei lui trecute și viitoare, din poziția de mijlocaș care urcă și se transformă în killer odată ajuns în careu. Așa a aflat Guardiola la ce e bun un vârf născut vârf și de ce teoria are limite, tot din naștere.

Ideea după care City poate juca fără un vârf definit stă pe o teorie savantă și seducătoare: vârful de meserie e inutil dacă toată lumea e vârf prin rotație. Așa e, dar numai până la apariția unui vârf de clasă care explică de ce crime poate face oricine, dar crime perfecte numai specialiștii.

Tehnica pe atingerea finală care aduce golul, știința plasamentului și sprintul care dislocă sunt armele lui Kane. Din acest punct de vedere există un singur alt om înarmat în fotbalul european: Robert Lewandowski. Kane a fost de ajuns. City a căzut în capcana lui Conte și va încerca, probabil, încă o dată la vară să cumpere ce a crezut că poate înlocui cu o teorie.