1962, minutul 49

Un zbor lung, cât o cursă overseas, cu timpul înțepenit pentru a da răgaz spectatorilor să caște gura și lui Ward, portarul lui Leicester, să înțeleagă că nu mai are ce face. Această combinație aeropurtată de grație, tehnică și cunoaștere explică de ce lumea se duce la fotbal și abia așteaptă să se ducă iar. Aici e punctul în care partizanatul dispare. E greu de închipuit că vreunul din fanii lui Leicester n-a admirat lovitura cu care de Bruyne le-a învins echipa. Dar tot aici e și punctul critic.

Pe minunile care dau religia fotbalului cresc și prosperă structurile. De pildă țevăria complicată și bine finanțată care a dus Cupa Mondială în Qatar. Veți spune: Aha! FIFA! Va trebui să adăugați guverne și diplomați, afaceri și minciuni. Le veți găsi amalgamate pe pagina de net și în documentele publice în care FIFA se prezintă drept protector al moralei globale, un pic peste Vatican. Va trebui să îi aveți în vedere și pe cei ce vor boicotarea Cupei Mondiale: ziariști și parlamentari, ONG-uri și activiști. Și ei sunt parte a afacerii, pentru că se bucură de scandalul care îi legitimează și îl așteaptă pe următorul. Toți trăiesc și se fălesc pe seama loviturii libere din minutul 49.

Construcția piramidei care profită de minunile fotbalului a durat mult. În 1962, era încă posibilă o semifinală de Cupă Mondială cu sub 6.000 de spectatori. Cu Masopust în teren. Cine a fost Josef Masopust? Cehul care lovea mingea ca De Bruyne înainte de De Bruyne. A existat un minut 49 și în 1962.