Fotbal cu specialiști în alune mari și bune

Microbistul de tastatură este constant în păreri, nu stăpânește foarte bine fenomenul, îi arde exclusiv de echipa lui, fie că e de acasă sau de afară. Înjură de mama focului, jignește ziariștii, conducătorii și apoi se înjură și singur în altă postare. 

Cel de Cișmigiu sau de parcuri celebre ale țării trăiește din nostalgii, uneori are impresia că Florin Andone e fiul lui nea Ando sau că Ștefan Vlădoiu e fiul lui Jean. Despre fotbalul mic nu se prea comentează, decât în orașele cu tradiție, gen Craiova, Ploiești, Constanța sau Cluj.

Mourinho de la marginea Bucureștiului

Aici intervin specialiștii, adică oamenii ajunși în fenomen, fie că sunt federali sau observatori din foști ziariști, secretari generali, manageri de dezvoltare, dar mai ales antrenori. La o discuție liberă, fără microfon, de genul Victor Pițurcă – Tudor Silviu Samuilă, vei auzi, ca jurnalist, lucruri înfiorătoare. 

Ia-l mai tare pe un antrenor și întreabă-l despre meciurile din fotbalul mic, dar pe unul care are o anamneză a ligilor inferioare, cum spun doctorii, și vei auzi că 80% sunt blaturi, că unii joacă 2 pauză 1 final din vestiar, chiar ieri un caz dubios, la Recea cu Metaloglobus, cu un antrenor care-și face super PR în social media, însă doar până la 1-0 pentru echipa lui. După pauză se face 3-1 pentru adversari și de la “proud of my boys”, pe instagram, se lasă o nebuloasă demnă de Twin Peaks-ul lui David Lynch. 

Când îi chemi pe la emisiuni radio, TV sau discuți cu ei pe stadion, toți au impresia că pot fi peste Toni Petrea, Edi Iordănescu, Rădoi sau Mutu, am observat că au ceva cu Edi Iordănescu, ba chiar îți mai și bagă o tupeistă: “Eu, antrenor la Națională sau la CFR Cluj? Păi, nu jucam niciodată cu doi șesari!”. Dacă ești microbist în sat sau la marginea Bucureștiului, clar că nu-l poți contrazice, ba îl vor striga toți pe străzi: “Nea Piți, nu dai și matale o bere?” 

Mai, mai că l-ar convinge pe viceprimarul care se zbate să țină echipa în viață sau pe valutistul antreprenor din oraș să pluseze la prime și să mai dea și el ceva pentru “dom’ Murinio”. Sau pe fostul taximetrist devenit dezvoltator imobiliar care-ți dă și lecții cum să așezi echipa-n teren, deși l-a numit antrenor pe unul cu nume. 

De curând am citit cartea lui Pușcaș, Cum să devii fotbalist, însă n-am înțeles dacă e o carte despre cum să dai șpagă să ajungi fotbalist sau e doar o carte cu poze! Probabil am crezut și eu că Marcel e un simbolist al sportului rege și n-am înțeles abstrusul cărții.

„Fă, bă, și tu ceva pentru echipa asta...fă un infarct!”

Fotbalul din ligile inferioare, fără cei 30-80 de spectatori, e super fad, nici măcar zgomotul semințelor de altădată nu-ți mai lovește timpanele. Sau piranda care urla: “hai la semințe mari și bune, cu gust de alune! Avem americane și de floare, băieeeeeeeeții!”. 

Dar avem specialiștii în alune mari și bune, care au ajuns oameni de fotbal azi și care nu fac nimic, doar vorbesc după ușile închise sau după 2 pauză, 1 final. Și nu fac nimic pentru echipă! Și apropo de asta, am o poveste amuzantă de la Caracal, de la un meci al grupării pe care o patrona pe atunci Paul Valută, un iraniano-suedezo-român, care s-a autoînfometat în închisoare până la moarte, după ce fusese arestat că finanța Hamas. 

La Caracal era antrenor Nae Ungureanu, dar la tribuna a II-a era fanul antrenor. Un domn care-și lua câte un rând de bănci și alerga de colo-colo, dând sfaturi prețioase 90 de minute, cu urlete pe care le auzeai și din gara Caracal. La meciul ăsta i s-a pus pata pe Valerian Gârlă și tot îi striga: “Băăăăă, Gârlăăăăăă, fă, băăăăăăă, și tu ceva pentru echipa asta!” 

A repetat până când Gârlă s-a oprit lângă el și i-a zis: “Ce vrei, bă, să fac, că m-ai înnebunit tot meciul!”. La care antrenorul din tribună: “Nu știu, bă, Gârlăăă, fă un infarct pentru echipa asta!!!”