)
Articol de Narcis Drejan - Publicat vineri, 28 august 2026 09:21 / Actualizat vineri, 28 august 2026 09:31
Nu știu cum să scriu despre moartea lui Nae Ungureanu fără să mă gândesc la cât de repede trece timpul și la cât de crud este fotbalul cu oamenii care l-au făcut mare. Aseară, Craiova a pierdut cu Ararat Armenia și, probabil, Nae s-a enervat, pentru că așa era el, pentru că Universitatea nu era pentru el o echipă despre care vorbeai la televizor sau pe care o urmăreai în clasament.
Pentru „Roșu”, așa cum îl știe orice iubitor al Craiovei Maxima, Universitatea era parte din viața lui, iar un meci prost al Craiovei putea să-i strice seara. Dimineață, Nicolae Negrilă, prietenul lui din Craiova Maxima, l-a găsit în camera de la Sadu, fără suflare.
Pentru că Negrilă și Ungureanu nu au fost doar doi fotbaliști care au jucat împreună. Au fost doi oameni care au trecut printr-o viață întreagă împreună, din copilărie și până la bătrânețe, prin vestiare, cantonamente, drumuri, victorii, înfrângeri, prin acea Craiova care a ajuns să însemne ceva mult mai mare decât o echipă de fotbal. Iar faptul că tocmai Negrilă l-a găsit pe Nae face povestea asta și mai greu de dus.
Cel mai bun fundaș stânga al României
Știu, unii îmi vor aminti de Raț, Klein sau de Chivu, dar Nae Ungureanu a fost, pentru mine și pentru foarte mulți dintre cei care au crescut cu fotbalul românesc al anilor '80, cel mai bun fundaș stânga pe care l-a avut România. Nu spun unul dintre cei mai buni. Spun cel mai bun.
Avea o eleganță pe care nu o înveți la antrenament și o inteligență a jocului pe care nu ți-o poate da niciun preparator fizic. Știa când să urce, când să rămână, când să intre în adversar, când să joace simplu și când să transforme o fază banală într-o acțiune care pleca din propria jumătate și ajungea la poarta cealaltă.
Și avea ceva care îl făcea și mai special: juca pe stânga cu piciorul drept. Astăzi ni s-ar părea aproape o anomalie într-un fotbal în care fiecare jucător este măsurat, analizat și încadrat în tot felul de tipare, dar Nae făcea lucrurile să pară firești. Își folosea piciorul drept pe banda stângă cu o naturalețe pe care nu o mai întâlnești prea des și avea acea inteligență a jocului care îl făcea să compenseze orice dezavantaj aparent.
A jucat 284 de meciuri pentru Universitatea Craiova. Două sute optzeci și patru. Apoi a ajuns la Steaua, unde a mai strâns 136 de partide, iar cariera și-a încheiat-o la Rapid. Pentru echipa națională a României a jucat 57 de meciuri, între 1981 și 1989.
Dar, dacă mă întrebi ce înseamnă toate cifrele astea, răspunsul este foarte simplu: prea puțin. Pentru că nu poți măsura în 284 de meciuri ce a însemnat Nae Ungureanu pentru Universitatea Craiova.
Se sting stelele Maximei
Trebuie să fi înțeles ce însemna Craiova Maxima într-o perioadă în care fotbalul românesc nu avea nevoie de influenceri și de campanii de publicitate pentru a fi iubit. Avea Balaci, avea Cămătaru, avea Ștefănescu, avea Negrilă, avea Tilihoi, avea Lung și avea Ungureanu.
Oameni care au devenit fotbaliști mari fără să fie transformați artificial în vedete. Apoi au început să dispară: Crișan Ștefănescu, Balaci, Tilihoi și acum Nae Ungureanu, înainte să împlinească 70 de ani.
Când moare un om din Craiova Maxima se rupe încă un fir care ne mai lega de o perioadă pe care astăzi o povestim copiilor ca pe ceva aproape imposibil. Iar cei care au trăit-o știu că n-a fost nicio poveste, ci viața lor, cu Centralul strigând până la cer: gooooooooooooool!
Nu spun nimic despre cum dispar oamenii din fotografii, unul câte unul, până când îți dai seama că ai rămas cu o fotografie veche în mână și cu foarte puțini oameni cărora să le mai poți spune: „Îți amintești când dădea Negrilă gol cu Kaiserslautern și-l îmbrățișa Ungureanu?”
Nae Ungureanu a trăit pentru fotbal și a rămas legat de Craiova până la sfârșit. A fost la Steaua, a jucat la Rapid, a îmbrăcat tricoul naționalei, a avut o carieră pe care mulți fundași de astăzi nici nu și-ar putea-o imagina, dar în memoria mea va rămâne mereu omul cu tricoul Universității, fundașul stânga din echipa aceea nebună și frumoasă care ne făcea să credem că se poate. Aseară a pierdut Craiova cu Ararat, Nae s-a supărat și a plecat din lumea asta.
Asta e ultima imagine pe care trebuie să o păstrăm despre el: un om care, până în ultima seară, încă se putea enerva din cauza Craiovei.
Adio, Nae Ungureanu! Și iartă-ne că, uneori, abia după ce pleacă oamenii ne dăm seama cât de mult din lumea noastră pleacă odată cu ei.
