Despărţirea de România

"Poate dă Dumnezeu şi avem noroc!". E o vorbă din fotbal care face să plesnească mulţi draci şi să intre în vrie escadrile de îngeri. 

E din clasa de înţelepciune a ofiţerilor troglodiţi din vremea serviciului militar obligatoriu, care ameninţau soldaţii că dacă nu culeg porumbul mai cu spor, îi ţin "cu ochii-n soare pân' la miezul nopţii".

Rolul superstițiilor

Câteodată însă, aceste contorsiuni mistico-superstiţioase spun ceva despre cantitatea de ajutor supranatural, fie că vine de Sus sau de jos, de care fotbalistul român are nevoie pentru a trece punţile pentru care e istoric nepregătit. Aşa cum a fost cu Germania. 

Totuşi, cu ocazia acestui meci am întrezărit dorinţa unei despărţiri de România chircită, speculantă până la greaţă, fofilată printre fire de iarbă, cu capul cât mai plecat ca să treacă necazul. Sigur, despărţirea e decamdată doar din vorbe. 

Dar aşa e la noi, mai mult din vorbe, bune, rele sau de duh. Ca pentru cei săraci cu duhul, care nu vor moşteni nicio împărăţie.

O viaţa ai, şi nici aia nu e dreaptă

Cultural, suntem plini de exemple minunate despre cum unul mai mic îl poate doborî pe unul mai mare. Ulise şi Polifem. David şi Goliat. Măţan şi Balogh. Unul mic şi isteţ contra unuia mare şi degeaba.

Ce te faci însă atunci când dai de unu' care e şi mare, şi isteţ? Ei? Ştiu, nu e corect. Dar n-ai cu cine să te cerţi. Mai ales când un astfel de adversar nu a beneficiat de vreun favoritism al sorții, de genul celor pe care le invocăm noi la fiecare pas mai cu o baterie de cruci, mai cu un fir de iarbă ascuns în sân, mai cu amândouă, la pachet (după cum ziceam, nu se ştie de unde poate veni ajutorul), ci s-a construit cu grijă, a mâncat bine, a muncit bine, a dus lipsă cruntă de miştocăreli, a avut parte de profesori deştepţi şi de un mediu care să îl susţină. 

Iată de ce ar fi trebuit să ieşim din meci cu un 0-4. Acest 0-1, ba chiar ipoteticul 1-1, sunt perfecte păcăleli. România a pierdut grav ieri. Şi nu pentru că a fost dezastruoasă ca echipă. Ci pentru că reprezintă o ţară dezastruoasă ca organizare, educare şi înălţare. Înălţare umană, să nu ne întoarcem iar la icoane, ele ne privesc reci, după cum merităm.

Rădăcinile răului

Sigur, au fost greşeli evitabile. E evident pentru mulţi că Rădoi putea face alegeri mai bune. Iar când portarul îţi e, de departe, cel mai bun om de pe teren, acela nu mai e chiar meci de fotbal, ci mai degrabă un concurs de tir, probă la care nemţii au rămas repetenţi. Treaba lor.

Treaba noastră e să pricepem unde suntem. Şi de aici să începem să facem gesturile care să ne mute din acest loc către altul mai bun prin forţe proprii, nu aşteptând ca Maica Precistă să ne ia mingea să ne-o bage în poartă.

În departamentul ăsta, Rădoi a şocat cu repetiţie. A zis despre copii care tot dau ture de teren la 12 ani în loc să ceară prietenia balonului. Vast program! Deja ar fi important să fie promovaţi cei care merită, nu cei cu părinţii cei mai darnici sau cei ai lui "amicu' lu' şefu'".

Nu de alta, dar atâtea academii ne-au fost lăudate de către echipe care descarcă anual vagoane de străini încât ai senzaţia că participăm la o Daciadă a prostirii.

Rădoi nu e cu noi!

Cel care ne dă atacul la inimă cu o apărare aproximativă, reînfiinţând însă instituţia ofensivei, a mai plasat două grenade "antiromâneşti".

Una: că jucătorii, la el, nu trag de timp cu tăvăleli şi văicăreli într-o mimă perfectă a faultului dur.

Alta: a somat un copil de mingi de pe Arena Naţională să le dea mai repede balonul germanilor. "Trebuie să schimbăm mentalitatea asta".

Cu această atitudine, Rădoi se scoate din rândul fotbalului românesc, pentru care contează doar rezultatul imediat, indiferent cum îl obţii. Am auzit asta de un milion de ori. Să sărbătoreşti un penalty inexistent, să joci urât şi cinic, să omori un meci şi pasiunea odată cu el, să intri în catacombe, să rămâi mic, mic cu privirea către Cer şi cu fotbalul în noroi.

Şi apoi să te întrebi de ce nu ai nicio şansă cu Germania. Niciodată. Rădoi s-a aruncat în flăcările astea. Va trebui să fie destul de deştept să mai şi iasă viu din ele.