Aventură în pandemie » „Bucuria de a ține steagul României pe Ararat este greu de descris, incomensurabilă și dezvoltă o dependență constructivă”

Demarată în urmă cu doi ani, misiunea numită „7 Summits" a fost lovită în plin de pandemie. Apariția virusului COVID-19 a stopat planurile constănțenilor Mihai Nenciu și Nicu Rotaru de a-și atinge ținta, cucerirea celor mai înalți munți de pe fiecare continent al lumii. După ce urcaseră pe acoperișul Europei, Elbrus (5.642 metri), străjerul Africii, Kilimanjaro (5.895 metri), și uriașul Americii de Sud, Aconcagua (6.960 metri), cei doi alpiniști amatori au fost nevoiți să renunțe la următorul obiectiv stabilit pentru acest an. Singuraticul Denali, așa cum l-au denumit băștinașii din Alaska, sau McKinley, „botezat" în 1896 de un prospector american de aur în cinstea viitorului președinte al SUA, care se ridică la 6.190 metri. 

Au găsit însă soluția pentru a-și păstra forma și apetitul pentru ascensiuni. Mai întâi, au fost în Maroc, pe Touukal, cel mai înalt vârf din Munții Atlas, la 4.165 de metri. Apoi s-au reorientat către piscul de peste 5.000 de metri cel mai apropiat de România. „Prima alegere a fost Elveția, dar am fi fost obligați să stăm în carantină două săptămâni. Așa că ne-am decis să atacăm cel mai înalt vârf din Turcia, miticul Ararat", spune Mihai. 

Pe urmele lui Noe 

Aflat în estul Turciei, la 16 kilometri de granița cu Iran și la 32 de kilometri de cea cu Armenia, Ararat este un munte de origine vulcanică, acoperit în partea superioară de un ghețar permanent. A devenit cunoscut în întreaga lume datorită teorie conform căreia aici a poposit Noe cu Arca sa, după ce a scăpat de Potop. Ba chiar unii cercetători susțin în continuare că au descoperit aici urme care certifică povestirile biblice. De aceea, multă vreme a fost interzisă ascensiunea de către alpiniștii amatori. 

Cel mai înalt vârf din Asia Mică se ridică la 5.137 de metri și este considerat de dificultate medie. „Am plecat pe ultima sută de metri, chiar înaintea începutului sezonului de iarnă, când vremea se strică și devine periculos să mai urci pe Ararat. Poate de aceea nu am avut parte chiar de temperaturi prea blânde", explică Mihai. 

Drum printr-un peisaj selenar 

Cei doi l-au cooptat pe Ștefan Tudor, un alt constănțean obișnuit cu sportul extrem, care anul trecut a parcurs pe jos distanța dintre malul Mării Negre și cel mai înalt munte din România, Moldoveanu, alături de Mihai, și au plecat spre Turcia. Aventura a început în orășelul Dogubayazit, ultima localitate înainte de granița cu Iran, aflată la 1.600 de metri. 

Adevărata ascensiune a debutat la 2.200 de metri, unde au văzut în fața ochilor silueta aproape gigantică a vârfului Ararat. De acolo, au plecat spre prima tabără de bază, la 1.000 mai sus pe munte. „Un drum nu foarte lung, de aproximativ 8 km, dar care m-a făcut să realizez că urmează zile grele, cu vânt foarte puternic, care accentuează fantastic senzația de frig, și cu o lipsă completă a vegetației și un relief nou și ciudat. Rocile vulcanice imense, lipsite de stabilitate, care deseori declanșau mici avalanșe, și nisipul fin completau o imagine selenară completă", povestește Ștefan. 

Chinuiți de o furtună de praf și de urși 

Prima noapte la altitudine le-a adus confruntarea cu o furtună de praf, care a făcut respirația aproape imposibilă. „A trebuit să ieșim din corturi foarte des pentru a scutura echipamentul de praful care se așeza în strat gros peste sacii noștri de dormit. Am reușit să ațipim câteva ore, iar dimineata, când ne-am făcut igiena cu puțina apă pe care o aveam și ne-am suflat nasul, am umplut șervețele cu pietricele și nisip", își amintește Mihai. „Frigul și furtuna m-au ținut treaz până aproape de ora 4, dar așa am avut ocazia să văd un răsărit de-a dreptul spectaculos", se destăinuie Ștefan. 

Au urmat câteva ore de ascensiune, care i-au adus până la 4.200 de metri și le-au folosit în procesul de aclimatizare, pentru a da posibilitatea organismului să se adapteze la oxigenul rarefiat de la această altitudine. S-au întors la tabăra de bază și au avut parte din nou de o noapte cu peripeții. „Somnul nostru a fost întrerupt de apariția a doi urși bruni asiatici în căutare de hrană. I-am văzut în câteva rânduri dând târcoale corturilor, dar am avut noroc că nu s-au apropiat prea mult. Nu credeam că pot urca până la o astfel de altitudine", spune Nicu. 

Odată cu ivirea zorilor, și-au mutat tabăra la 4.200 de metri și au făcut o nouă incursiune pentru aclimatizare, pregătind marele asalt al vârfului. Dans pe gheață Pregătirile pentru ascensiune au început la doar o oră după miezul nopții. Un ceai cald, câțiva biscuiți, cele mai călduroase haine puse în rucsacuri și lămpașele aprinse pentru a le lumina drumul. Au pornit la ora 3, prin întuneric și frig cumplit, temperaturile coborând și sub minus 20 de grade. 

„Cu cât câștigam mai mulți metri în altitudine, cu atât vântul era mai tăios și gradele mai puține. Am încercat să bem apă, dar era deja înghețată în bidoanele noastre. Pentru a reduce greutatea, am preferat să renunțăm la termosurile din inox și acest lucru ne-a cam costat", mărturisește Mihai. 

Obstacolul cel mai dificil s-a ivit în ultimii 300 de metri, când a început calota de gheață care acoperă vârful. Cu colțarii fixați pe bocanci, au început cea mai periculoasă parte a ascensiunii. „Gheața era ca o sticlă dură, nici măcar colțarii nu reușeau să pătrundă, doar o zgâriau. Iar panta era foarte înclinată și vedeam hăul de sub noi. A fost momentul când am regretat că nu am pus în rucsac pioletul, dar am scos-o la capăt, în cele din urmă, cu ajutorul bețelor de trekking", se destăinuie Mihai. „În plus, rafalele de vânt erau foarte puternice, a trebuit să ne ancorăm bine ca să nu ne ia pe sus", completează Ștefan. 

Cu tricolorul în vârf 

După patru ore, tricolorul românesc flutura pe acoperișul Turciei. Înghețați și biciuiți de rafale de vânt de peste 75 de kilometri pe oră, cei trei au găsit puterea de a zâmbi. S-au bucurat de peisajul spectaculos și au rezistat la peste 5.000 de metri timp de o oră, chiar dacă oxigenul era la jumătate față de normal. „Fără a fi vreun record, ascensiunea pe Ararat este o reușită personală de care suntem bucuroși și fericiți, cu atât mai mult cu cât a fost făcută într-o vreme în care lumea se pregătește pentru un nou lockdown și în care stresul plutește în aer peste tot", explică Mihai. 

„Bucuria de a ține steagul României pe Ararat este greu de descris, incomensurabilă și dezvoltă o dependență constructivă, care ne va duce în aceeași formulă pe multe alte vârfuri de acum încolo"- Ștefan Tudor

 „Avem satisfacția atingerii unui alt vârf, iar cele patru zile petrecute pe Ararat ne-au întărit încrederea că putem să ne îndeplinim visul: finalizarea proiectului 7 Summits", completează Nicu. Coborârea a fost mult mai rapidă decât stabiliseră inițial. Un prânz scurt și o oră de încălzit în sacii de dormit și direct spre toamna târzie de la poalele muntelui. 

 Țintă pentru 2021 

Constănțenii și-au făcut deja planul pentru continuarea proiectului de a deveni prima echipă din România care urcă pe cele mai înalte vârfuri de pe fiecare continent. În mai sau iunie, și-au propus să escaladeze Denali (McKinley), cel mai înalt munte din America de Nord. Până atunci, își vor continua pregătirea parcurgând cele mai spectaculoase trasee de acasă, în Carpații noștri.

Sprijiniți de o companie din Turcia 

Ca de fiecare dată, expediția a fost sprijinită de Turkish Airlines, principalul susținător al proiectului „7 Summits" încă de la primii pași. „Le mulțumim și suntem onorați de faptul că ne-au susținut, chiar și în aceste momente, când industria aeronautică trece prin mari turbulențe economice. Am spus-o și mă repet: nu știu dacă și compania națională Tarom ar fi făcut același lucru pentru niște alpiniști turci. Concluziile vă rog să le trageți dumneavoastră", declară Mihai. 

Citește mai multe știri din sport:

Dinamo și HC Dobrogea Sud Constanța sunt pregătite pentru marele derby!

Saga Australian Open 2021 continuă » O nouă dată de start a fost avansată