Articol de Ovidiu Ioanițoaia - Publicat miercuri, 17 mai 2023 20:15 / Actualizat miercuri, 17 mai 2023 20:28
Toma Simionov (67 de ani) spune povestea copilăriei și vieții sale, dar mai ales a carierei în care a scris istorie pentru sportul din România. Fostul canoist e dublu laureat cu aur la Jocurile Olimpice, Moscova 1980 și Los Angeles 1984, în barca în care a urcat și Ivan Patzaichin, cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară
- Despre copilărie și momentele grele: "Eram săraci!"
- Lipsurile din Comunism: "Difuzor și televizor erau câte unul singur în sat"
- Primii pași în sportul de performanță: "Mi-am făcut de unul singur o bărcuță"
- Momentul debutului în lotul național: "Totul era pe cronometru, nu pe pile"
- De ce a ratat o ediție a Jocurilor Olimpice: "Le-a fost frică"
- Toma și Gheprghe Simionov au făcut pereche în barcă: "Am luat trei medalii"
- Cum a început aventura cu Ivan Patzaichin: "Eram o mașină de cusut"
- Momente emoționante cu gândul la Patzaichin: "Mi-e dor de Ivan..."
- Care sunt motivele pentru care nu a rămas în străinătate
- Emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” este difuzată în fiecare săptămână, de la ora 20:00. Poate fi urmărită pe pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici), în format podcast pe principalele platforme de distribuție a podcasturilor: Apple Podcast și Spotify.
- Domnule Simionov, bine ați venit!
- Mulțumesc. Am venit de-aici, de-aproape. Locuiesc în Snagov, pe lângă Mănăstirea Snagov, a lui Vlad Țepeș.
- Ați rămas atașat de zonă.
- N-am putut să plec de la Snagov după atâția ani trăiți pe lac. Mi-era greu să stau în Capitală, într-un apartament. Am plecat din Deltă și tot pe lângă apă am rămas. Toată viața mea se leagă de apă.
- E mai bine aici decât la oraș?
- E liniște, d-asta m-am și retras aici. Am băiatul la apartament în Rahova, dar de fiecare dată când merg pe la el, seara plec acasă la mine. Prefer să-mi cânte cocoșul dimineața decât chiuitul de la șinele de tramvai. Am o grădină cu găinușe, cățeluși.
- Mai ieșiți și pe lac?
- Am o bărcuță cu motoraș, unul mic. Mai dau și la un pescuit sportiv. Rar ies și cu canoea, când e mai cald. Nici nu mai am echilibrul de acum ani buni.
"Eram săraci! Părinții au prins și foametea"
- Copilăria ați petrecut-o în Deltă, la Caraorman.
- Am fost trei frați. Eu cel mai mic și cel mai rău. Cu Gheorghe am și început cariera și am tras împreună cu el. Unchiul meu, Artimov Nicolae, a făcut și el sportul ăsta. Am terminat școala generală la Caraorman și atunci a venit acea inundație din anii '70. Eram prin luna august și trebuia să înceapă noul an școlar.
- Și ce s-a întâmplat?
- Satul meu e sub nivelul mării, iar de jur împrejurul lui era ridicat un dig foarte înalt ca să protejeze. Atunci s-a spart digul și satul s-a umplut de apă. Tata era pescar la crescătoria de pește din Delta Dunării, care era unică. Aveam apă limpede, nu apă tulbure de Dunăre. Asta ajuta peștii să-și depună icrele. În perioada aia, i-am zis tatei: "Dă-mi barca să mă duc la școală!". Mi-a făcut rost de o barcă a doua zi. Făceam cam doi kilometri până la școală.
- Din ce familie proveniți?
- Eram săraci! Părinții au prins și foametea. Satul era unul de oameni muncitori, care își făceau aprovizionarea în curte pentru iarnă. Cu un purcel, cu un stuf, acolo totul se căra cu barca... Iarna era rău, pentru că totul era înghețat.
- Ce făceați cu stuful?
- Mergeam cu sania la tăiat de stuf, pe care-l foloseam la bucătăria din afara casei. Căldură în soba din locuință făceam cu lemne. Dar pentru bucătărie și plita din lut, unde se făceau pâinea și tot felul plăcinte dobrogene, foloseam stuf.
"Difuzor și televizor erau câte unul singur în sat"
- Ați avut lipsuri mari în perioada aia.
- Nu am avut televizor! Noi curent aveam de la un motor diesel care era la uzina electrică din sat. Ne dădea drumul la el doar seara, când se întuneca, dimineața era oprit. Difuzor și televizor erau câte unul singur în sat, la căminul cultural... Acolo mergeam când mai voiam să vedem un film. Telefonul era tot unul singur, la poștă. Făcea legătura și așteptai.
- Spuneți-mi...
- Domnu' Ovidiu, eram săraci, așa că eram obișnuiți cu munca. De mici ne luau părinții la stuf, la lemne... Căram de la Crișani, 13 kilometri de casă, pământ galben. Nu găseai peste tot. Acolo mergeam dând la rame, probabil că de-acolo mi-am dezvoltat mersul cu barca. Ore întregi trăgeam la rame.
- De când ați început să munciți?
- Din clasa a 5-a plecam cu tata la stuf, mai ales iarna, o luam de dimineață ca să nu se topească gheața. Zona aia a Dunării era de oameni luptători, cu caracter și în primul rând uniți. Pe vremuri, când făcea cineva o casă se strângea totul satul ca să-l ajute. Nu existau muncitori. Acum nu mai e la fel...
"Mi-am făcut de unul singur o bărcuță"
- S-au mai schimbat și oamenii.
- Caracterul a rămas la fel, doar că tineretul a plecat.
- Povestea cu sportul când a început?
- Să vă spun. Eram în anii '70 când era pe terminate clasa a 8-a. Tata n-a mai putut să-mi dea barca lui. Așa că am luat niște placaj și mi-am făcut de unul singur o bărcuță. M-am plimbat cu ea seara, iar a doua zi eram gata să-mi iau gentuța și să plec cu ea la școală. Dar seara a venit apa până la pervaz... Barca mea era desfăcută toată.
- Și n-ați mai putut să plecați.
- Și a doua zi mi-am făcut barcă din tablă. Atunci profesorul de istorie și de geografie, Oprișan, Dumnezeu să-l odihnească!, mi-a zis "Brânză bună în burduf de câine". Și m-a pus să alerg în jurul parcului, deși alții jucau fotbal. A văzut că am potențial, mai ales că am venit și cu bărcuța la școală. Nu eram eu cuminte, dar a văzut el ceva în mine.
"Totul era pe cronometru, nu pe pile"
- Părinții bănuiesc că voiau să vă țineți de școală?
- Da, da, mai mult cu învățatul. Dar eu i-am zis tatei: "Vreau și eu la sport". "Tu trebuie să rămâi lângă părinți". Meseria e brățară de aur și cum a aranjat el m-a trimis la școala profesională din Codlea.
- La munte.
- Acolo am făcut școala profesională de lăcătuș mecanic de întreținere. Strung, aparat de sudură, freză... După trei ani de studiu eram obligat să lucrez doi ani cu salariu. Dacă nu, trebuia să plătesc ce-am învățat. După un an și ceva, prin '74, a venit fratele pe acolo și m-a luat cu scoatere din producție. A plătit clubul Steaua salariul meu și așa am ajuns la clubul armatei, la Snagov.
- Și de aici începe povestea sportivului Simionov!
- În '75 am început să merg bine, iar după nici un an jumate am ajuns în lotul mare, cu Patzaichin, Covaliov, Dâba. Totul era pe cronometru, nu pe pile. Nu e ca la fotbal, a fost henț sau nu. Acolo era pe ciocul bărcii. Cam zece luni noi le petreceam în cantonamente și ajungeam acasă doar o zi pe săptămână, sâmbăta.
"Le-a fost frică să nu rămân în străinătate"
- Pe care o petreceați tot la Snagov.
- Erai atât de obosit că nu-ți venea să pleci, mai ales că noi nu aveam mașini. Așa că rămâneam în cantonament. Cum eram la munte sau la Herculane. Unde să pleci? Era oboseală, distanță mare.
- Și cum ați început să trageți alături de fratele dumneavoastră?
- În '76. Eram calificați eu cu Ivan, Gheorghe Simionov cu Dâba. Eu scoteam timp mai bun pe 500, Ivan pe mie. Doar că atunci nu mi-a ieșit viza pentru Montreal.
- Cum așa?
- Cu o săptămână înainte m-au anunțat că nu mi-a ieșit viza și asta a fost. Din ce cauză, nu știu. Probabil le-a fost frică să nu rămân acolo... Nici nu căutai explicații pe vremea aia.
"Am luat trei medalii cu fratele meu"
- N-ați fost niciodată tentat să fugiți sau să rămâneți afară?
- Niciodată! Mi s-a propus la Jocurile Olimpice în 1984, când erau mulți care trăiau la Los Angeles... N-am vrut!
- Bun. Și în 1976 ați urcat pentru prima dată în barcă alături de fratele Gheorghe Simionov.
- Da, după ce s-a lăsat partenerul fratelui meu. Un an mai târziu, la Sofia, am venit pe locul 4 pentru că nu aveam experiență, mai ales că m-a lăsat în față.
- În față înseamnă primul în barcă.
- Da, da. Dar când am ajuns acasă a intrat fratele meu în față pentru că avea experiență la vâslit. A durat până am intrat în ritm cu el, dar am câștigat Naționalele. În '78 am luat trei medalii cu fratele meu la cinci sute, o mie și zece mii de metri, două de argint și una din bronz.
"Eram o mașină de cusut cu două ace"
- Și schimbarea cu Ivan când a venit?
- După '79, când ne pregăteam de Jocurile Olimpice. Eu cu fratele mergeam mai bine la mia de metri. Ivan cu Capusta, la 500. Atunci antrenorii au decis ca eu cu Ivan să facem echipă în barcă.
- Mai țineți minte prima cursă?
- Nu-mi spuneți! Am tras proba de control și am mers extraordinar de bine cu șapte, opt secunde mai bine decât ne așteptam. Și acum îi văd de pe mal pe antrenori și pe doctor bucuroși, cu mâinile în sus. Din barcă ne-am dat seama că e de bine. În prima cursă, la Moscova, prima finală. Emoții mari de tot! Trăgeam cu un triplu campion olimpic...
- Aveați și presiune suplimentară.
- Dacă se întâmplă ceva pe cine cade măgăreața? Emoții mari. După vreo sută de metri nu vedeam pe nimeni stânga, dreapta. La 700 și ceva aveam două bărci avans. Am câștigat la o mie de metri! Eram o mașină de cusut cu două ace! Băteam în același timp. Nu vorbeam în barcă, ne simțeam, în schimb.
"Mi-e dor de Ivan... Am poze cu el în dormitor"
- Cum l-ați descrie pe Ivan Patzaichin?
- A fost cel mai mare dintre toți! Sportiv de geniu. La 100 de ani se naște unul ca el. Nu mai vorbesc ca om. Eu stăteam cu el zece luni pe an în cantonament, în aceeași cameră, la aceeași masă. Mergeam în aceleași deplasări... Era ca un frate mai mare pentru mine.
- Și un om deosebit!
- Nu scotea cuvintele până nu le gândea. Dacă vedea că unul dintre adversari comentează ceva, el nu-l contrazicea. Nu-i zicea niciodată "N-ai dreptate", ci doar "O să vedem". Un om foarte, foarte calculat. Multe am învățat de la el.
- Știați de problemele pe care le avea?
- Știam că e bolnav, dar vorbeam la săptămână cu el. "Tomiță, sunt cu tratament. Merg acasă și-mi continui tratamentul". Eu mi-am dat seama că ceva nu e bine când Cătălin Cârnu, de la Radio România Actualități, a plecat la Festival la Tulcea fără Ivan! Atunci m-am dat seama că e ceva neînregulă.
- Tocmai pentru că Ivan nu lipsea niciodată.
- Și în dimineața următoare, pe 5 septembrie, eram la cafea în foișor. Acolo am un tablou mare cu mine și cu Ivan, de la cursa de la Los Angeles. Și la un moment dat, la Radio România, îl aud pe Cârnu că anunță. Că a murit Ivan... Că ne-a părăsit legendarul.... Am început să plâng. Nu știu, mi-a fost greu. Pentru mine a fost o pierdere. Am stat o viață cu el.
- Vă e dor de Ivan?
- Vai, dar cum?! Mi-e dor de Ivan... Cum să nu-mi fie?! În fiecare dimineață beau cafeaua în foișor și-mi dau lacrimile când mă uit la poză. Am poze cu el inclusiv în dormitor... Păcat, mare păcat!
"Nu m-am adaptat în Mexic"
- După o viață în sport sunteți mulțumit cu ce ați câștigat?
- Da. Mulțumesc lui Dumnezeu să mă țină sănătos să pot să cheltuiesc renta viageră pe care o primesc!
- Gheorghe, fratele dumneavoastră, ce mai face?
- E plecat în Mexic din 1991. A antrenat până anul trecut și a ieșit la pensie. Are 72 de ani. Nu-mi place acolo, chiar dacă mă cheamă.
- El s-a adaptat repede.
- O duce bine. Are copii care muncesc bine, au servicii bune. Cumnata a deschis o patiserie și vinde produse românești, cozonaci și toate astea ale noastre. Nu face față comenzilor de patiserie. Nu se mai întorc ei în România... Nici să nu mai audă!
- Dumneavoastră v-ați întors totuși.
- Am stat cinci ani în Guatemala, dar din cauza pericolului soția mea nu s-a adaptat și ne-am întors acasă. Am avut și un incident pe stradă, când i-au smuls un lănțișor de la gât băiatului. Apoi am stat doi ani în Mexic, m-a chemat fratele meu la lotul de juniori, în Tampico. Nu m-am adaptat nici acolo. N-a vrut deloc soția. Ne-am întors acasă.
Citește și:
)
)
)
)
)
)
)
)
