Articol de Mitică Docan - Publicat miercuri, 09 octombrie 2019 09:58
Paul Hunter a murit pe 9 octombrie 2006, la vârsta de 27 de ani, după o suferință teribilă.
Cancerul a dus la prăbușirea unuia dintre cei mai talentați jucători de snooker, un magician cu bucle blonde care avea în palmares victorii incredibile la nume precum Ronnie O'Sullivan sau Stephen Hendry.
La puțin timp după moartea sa, soția Lindsey a publicat în presa din Regat o scrisoare zguduitoare despre ultimele luni de viața ale britanicului, o scrisoare despre suferință, speranță și luptă, pe care o redăm integral mai jos.
La 12 ani după moartea lui Paul Hunter, șefii snookerului au decis ca trofeul Mastersului de la Londra să îi poarte numele.
Scrisoarea publicată de Lindsey Hunter:
„În mai 2004, m-am măritat cu Făt-Frumos într-o nuntă de basm în Jamaica. Îl cunoscusem pe Paul cu 7 ani înainte, pe când el era un puști de 18 ani care juca snooker, însă la nunta noastră, deja era supranumit "Beckham al postavului" datorită părului blond bogat și a frumuseții sale perfect șlefuite.
Deși avea doar 25 de ani, câștigase al treilea său Masters, o performanță care, la acel moment, fusese bifată în istorie doar de alți doi jucători. Scriam în jurnalul meu, la scurt timp după nuntă: "Paul și cu mine suntem atât de îndrăgostiți, atât de fericiți, atât de lipsiți de griji. Trebuie să fim cei mai norocoși oameni în viață".
Înspre finalul anului, Paul a început să simtă dureri intermitente pe partea dreaptă. La începutul lui 2005, durerea a devenit constantă, așa că s-a dus medicul de familie, care l-a îndrumat să facă un control pentru apendicită.
O ecografie abdominală a arătat că nu probleme cu apendicita, dar a dezvăluit că Paul are 6 chisturi în abdomen. Doctorul a efectuat o laparoscopie, o procedură în care se introduce gaz în abdomen și se prelevă o biopsie. Am aflăm că acele chisturi sunt de fapt tumori maligne. S-a stabilit un tratament cu chimioterapie în cicluri de trei sesiuni în câte 3 zile.
Îmi amintesc cum ne-am întors amândoi acasă de la spital, în ziua când ni s-a spus rezultatul.
Paul era alb ca varul. În noaptea aceea, când eram doar noi, m-a întrebat toate lucrurile pe care nu le-a întrebat la spital. Era, pur și simplu, prea mult de îndurat. Mi-a zis: "Lindsey, am cancer?"
Cum răspunzi la așa ceva? I-am luat mâinile, l-am privit în ochi și i-am spus încet: "Da, dragule, ai". Arăta ca un copil înspăimântat. I-am mângaiat mâinile și l-am îmbrățișat, în timp ce îi șopteam: "Dar o să scăpăm, ai răbdare și ai să vezi".
Mi-am amintit când, cu ani mai devreme, mi-a spus că va avea cancer. Era un spot la televizor, în care se spunea că unul dintre 3 oameni vor avea cancer, iar Paul a spus: "Ăla sunt eu. Eu o să fiu acel unul din trei". E destul de ciudat, gândindu-mă acum.
Două zile mai târziu, Paul a plecat pentru Openul Chinei. Evenimentul era stabilit cu multe luni în urmă și, cum avea să stea doar o săptămână, a decis că vrea să își continue programul.
Suprinzător, a ajuns în sferturi, iar când s-a întors, la începutul lui aprilie, am avut prima întâlnire cu un specialist oncolog.
Doctorul nu era sigur ce fel de cancer avea Paul. Bănuia că e vorba de o tumoră cu celule germinative, cum sunt cele de la cancerului testicular, o tumoră relativ ușor de tratat și cu o rată de supraviețuire de 90%. Mai putea fi o tumoră neuroendocrină, o tipologie de cancer cu o rată de supraviețuire mult diminuată, aproximativ 30%.
O ecografie suplimentară a eliminat prima variantă, iar specialistul a fost nevoit să dea veștile proaste. Era vorba de o tumoră neuroendocrină. Ne-a arătat filmul laparoscopiei.
Arăta de parcă erau 200 de tumori, nu șase. Arătau ca niște bomboane de ciocolată care s-au topit și au rămas unite. O masă dezgustătoare de umflături în cavitatea abdominală.
Lui Paul i-a venit rău să vadă ce e în organismul său. Eu am intrat pe autopilot, am pus întrebări, am luat notițe. Dar eram năucită. Șocată. Tumoare, cancer, malignă, chimioterapie. Sunt cuvinte atât de îngrozitoare încât e dificil să faci legătura dintre ele și persoana pe care o iubești.
S-a hotărât că Paul va urma prima ședință de chimioterapie după Campionatul Mondial din 2005, care începea la Sheffield în două săptămâni. Amândoi am căzut de acord că ar trebui să participe la competiții cât de mult e posibil, ca să își mai ia mintea de la situație.
Într-un basm, Paul ar fi câștigat la Crucible. Dar asta nu se întâmplă în viața reală. A pierdut, 8-10, în primul tur. Toată lumea aflase de cancer și Paul a fost foarte emoționat când a părăsit arena în ovațiile publicului, neștiind dacă se va mai întoarce vreodată.
Într-o lovitură a sorții, după ce am încercat luni în șir, am aflat că am rămas însărcinată cu două zile înainte ca Paul să înceapă chimioterapia. Nu ne veneam să credem.
Copilul nostru și-a ales cel mai ciudat moment posibil ca să își facă intrarea în această lume. Am văzut-o ca pe un semn bun, raza de lumină care făcea întunericul suportabil.
Pe 27 aprilie, Paul a început chimioterapia. Avea să fie tratat cu o combinație de medicamente, BEP, Bleomycin/Etoposide/Cisplatin. Testul de sânge Alpha Feta Protein (AFP) e folosit pentru a detecta anumite tipuri de cancer. Cu cât e mai mare scorul obținut, cu atât e mai mare tumora.
Scorul AFP ar trebui să revină la normal după chimioterapie, iar dacă nu o face, asta înseamnă că tumora nu a dispărut complet. Într-un om sănătos, fără cancer, nivelul AFP este între 0 și 5, în medie.
Markerii tumorali AFP ai lui Paul erau 24.000 în această fază.
Aveam să devenim obsedați de aceste cifre. Erau indicatorii care ne făceau să sărbătorim sau nu.
Când l-am văzut pe patul spitalului, în prima zi, purtând o cască high-tech împotriva pierderii părului, am fost lovită de realitate. Chiar se întâmpla.
Arăta atât de vulnerabil. Mi-a spus că prima oră în care a purtat casca a fost oribilă, că s-a simțit ca și cum i-ar exploda capul, dar după aceea scapul său a devenit amorțit.
Trei zile mai târziu, Paul a venit acasă. Avea fața atât de umflată, de ziceai că cineva folosise o pompă. Nu mai avea putere în picioare și se îngrășase cu 6.5 kilograme în 3 zile, de la toate perfuziile.
Prima noapte nu a fost deloc ușoară.
Am crezut că va adormi, dar a stat treaz permanent, simțindu-se oribil, iar eu n-am închis un ochi de grijă.
Câteva zile mai târziu, o altă problemă. A avut o infecție dentară și a trebuit să fie spitalizat pentru o perfuzie cu antibiotice. Abia m-am întors acasă după ce îl vizitasem, când m-a sunat. "Poți să vii înapoi, Linz?", l-am auzit, având o voce care abia se abținea să plângă.
"Acum?", am replicat, încercând să-l calmez. "Da, și te rog să aduci și mașina de tuns. Părul meu cade în smocuri".
În ciuda pierderii părului, Paul era chiar binedispus când am ajuns, fiindcă primise niște vești bune.
Nu numai că putea să vină acasă datorită antibioticelor intravenoase care își făcuseră treaba, dar markerii tumorali căzuseră la 13.000.
Medicul specialist i-a spus că ar fi fost mulțumit dacă ar fi avut scorul ăsta după a doua sesiune de chimioterapie, darămite după prima.
Primele două sesiuni de chimio au fost în regulă. Markerii căzuseră până la 590, iar o nouă ecografie ne arata că tumorile aproape au dispărut. Poate chiar a fost vorba de celule germinative, a spus specialistul.
Norocul a continuat. La începutul celui de-al patrulea ciclu de chimioterapie, în iulie, markerii lui au căzut, iarăsi, până la 34, apoi până la 18. Dar efectele secundare erau devastatoare.
Paul se simțea prea rău ca să participe la nunta din Cipru a surorii sale. Aceea a fost una dintre cele mai grele zile de până atunci.
În timp ce sora lui se mărita la mii de kilometri distanță, lui Paul i se făcea rău de 30 de ori în 36 de ore. Avea o sete extremă din cauza vomatului și era la pământ din punct de vedere emoțional. Îl auzeam în baie în timp ce se forța să vomite din nou, dar nu mai avea niciun strop de salivă.
Apoi l-am auzit bombănind. "Sunt atât de sătul de asta". "Dar câștigi, iubitule, câștigi", i-am zis. "Așa ți se pare?", a răspuns printre lacrimi. Nu am vrut să mă uit. Dar am făcut-o.
Era doar o umbră din ce era odată. Îi căzuse părul, avea o culoare cenușie, ochii i se afundaseră în cap. Pierduse din greutate, deși era și umflat. Mâinile și degetele sale erau amorțite. Îngheța, dar transpira în același timp.
O parte a feței era umflată, iar un ochi era injectat cu sânge din cauza bolii. Avea venele făcute ferfeniță și am putut observa urmele acelor.
Mi-a fugit mintea la ziua nunții, doar cu un an înainte, când Paul era atât de chipeș și eram atât de mândră. Avea părul lung, iar el arăta de un auriu perfect, cu soarele strălucindu-i în spate.
Nu m-am putut abține și am izbucnit în plâns. Am stat amândoi în baie și am plâns încontinuu. Toată frica, ușurarea, panica și speranța s-au adunat în această izbucnire de emoții.
După cea de-a patra sesiune de chimioterapie, am plecat în vacanță în Rodos. Era un fel de a doua lună de miere și ne simțeam de parcă deja ne sosise copilul, fiindcă Paul îmi mângăia burtica tot timpul, iar eu îi vorbeam zilnic.
Aveam stabilită o întâlnire cu specialistul când ne-am întors. Iar veștile s-au dovedit proaste. Testul de sânge prelevat fix înainte să plecăm arăta ca markerii se duseseră la 5.000. Trebuia să urmeze o nouă porție de chimioterapie, dar cu alte medicamente, fiindcă Paul devenise imun la prima combinație.
Paul era devastat, plângea de parcă s-ar fi sfârșit lumea. Eu nu reușeam să îmi revin, fiindcă nu mă așteptasem deloc la asta.
Paul a început chimioterapia în septembrie. Medicamentele trebuiau administrate odată la trei săptămâni, până în ianuarie 2006. Fiecare tratament părea să fie mai dificil de dus ca cel dinainte. Picioarele i-au devenit foarte reci și a fost nevoit să poarte șosete termice tot timpul.
De asemenea, rămăsese fără sprâncene, așa că îi ajungeau fire de praf în ochi, pe care eu îl ajutam să le dea la o parte. Iată un lucru pe care-l trecem cu vederea, sprâncenele. Asta până lipsesc.
Sezonul de snooker a început din nou, iar Paul s-a întors cu mult curaj ca să joace, pe 9 octombrie, la Preston Guild Hall. Pe parcursul acelui întreg sezon 2005/2006, nu a ratat niciun meci, chiar dacă ajungea la masa de snooker fără să își simtă degetele, fără păr, cu dureri de stomac, purtând șosete termice și pierzând din greutate pe zi ce trece.
În noiembrie, am consultat din nou markerii tumorali. Au mai scăzut, dar doar până la 2200.
Când doctorul ne-a spus că Paul ar trebui să continue tratamentul cel puțin până în decembrie, am strâmbat din nas fără să vreau. Când poate un om să îndure așa ceva? Fizic și mental, Paul se degrada în fața ochilor mei. A fost teribil, mă simțeam neajutorată.
Crăciunul a adus un timp de respiro. Evie Rose s-a născut pe 26 decembrie. În mijlocul întunericului și al fricii de moarte, al durerii și al grijilor, am creat o nouă viață.
În prima săptămână după naștere, toți trei am făcut totul împreună și abia am ieșit din casă. Dacă aș mai putea trăi săptămâna aceea odată, aș fi cel mai fericit om din lume.
Dar au venit vești proaste pe 3 ianuarie. Chimioterapia și-a pierdut eficacitatea. Menținea markerii la un nivel stabil, dar nu îi mai scădea. Nu avea sens să încercăm o nouă sesiune.
"Și ce trebuie să încercăm în continuare?", am întrebat cu vocea gâtuită. Medicul specialist a părut rușinat fiindcă rămăsese fără soluții. "Să vedem cum evoluează lucrurile în săptămânile care urmează", mi-a răspuns.
Am intrat în panică. Am început să caut tratamente alternative și schimbări ale stilului de viață care ar putea ajuta. Steve Davis, jucătorul de snooker, ne-a spus că o rudă de-a lui diagnosticată cu cancer s-a ajutat de ceai Essiac. Făcut din rubarbă turcească, rădăcină de brusture, măcrișul oii și pulbere de ulm alunecos, ceaiul este un remediu amerindian, redescoperit de o soră medicală din Canada, în urmă cu 70 de ani.
Am respectat rețeta cu strictețe - a durat milenii să fac ceaiul - dar Paul nu a suportat deloc gustul.
În aprilie, specialistul a sugerat să începem o nouă rundă de chimio, de data aceasta cu o combinație de oxaliplatin și capecitabine, însă Paul a vomitat oribil.
Apoi, pe 27 iunie, a venit o lovitură teribilă. Paul s-a trezit simțindu-se groaznic, iși pipăia corpul și gemea: "Linz, s-a întors". Testul de sânge a confirmat, markerii ajunseseră la 40.000, iar ecografia a arătat că tumorile începuseră să crească.
Doctorii au decis iarăși chimioterapie, dar mi-am dat seama că bâjbâie. Paul a scăzut masiv în greutate în acea vară și a început să se simtă din ce în ce mai rău. De multe ori, abia avea puterea să ridice capul de pe canapea.
Avea abdomenul atât de umflat de părea gravid. Nu putea să doarmă mai mult de o oră legat și nu avea niciun fel de apetit, deși încercam să-l tentez cu mâncărurile lui favorite. Peste toate, pielea îi era cenușie și îl durea, iar de multe ori nici nu puteam să îl îmbrățișez. Iar markerii au continuat să urce. Opțiunile noastre se cam epuizaseră.
L-am internat în septembrie și octombrie pentru deshidratare severă, după ce vomase excesiv. Când l-am vizitat a doua oară, am avut un șoc teribil, fiindcă îl puseseră într-un scaun cu rotile, iar ochii îi erau adânciți, pielea străvezie și întinsă pe toată fața și, într-un fel ciudat, părea că are dinții mai mari.
"Lindsey, mor", mi-a spus. "Știu, dragul meu, știu", i-am răspuns, iar el doar s-a uitat fix la mine.
A fost prima oară când nu i-am spus că totul o să fie bine. Cred că s-a simțit ușurat când i-am spus că o să-l duc la un hospice. Se săturase, tot ce voia era să doarmă bine.
Paul a murit la 19:55, în după-amiaza zilei de 9 octombrie, cu 5 zile înainte de cea de-a 28-a sa aniversare, înconjurat de familia sa. Mi-am dat seama imediat când s-a dus.
Nimeni nu a plâns, era o liniște stranie. I-am luat cu atenție cercelul bătut cu diamant, fiindă eu îi purtam perechea de când s-a dus la spital. Purtam, de asemenea, halatul alb pe care îl avea în ultimele luni, fiindcă încă îi simțeam mirosul.
Înmormântarea a avut loc pe 19 octombrie și foarte mulți oameni au venit să își ia rămas bun. I-am scris pe coroană: "Paul, ești și vei fi mereu singurul. Mereu vei avea inima mea".
Nici nu știu de unde să încep să spun cât de mult îmi lipsește, dar știu că dragostea dintre noi a fost atât de puternică, încât va dăinui pentru totdeauna.
Vreau să îi mulțumesc pentru Evie. Pentru viața cu care ne-a lăsat. Pentru prietenii pe care mi i-a dăruit și pentru amintirile și restul de lucruri pe care le trăiesc datorită lui.
Îi păstrez iubirea în inimă pentru toată viața și mi-aș dori să îi pot spune că, și dacă ar trebui să trec din nou prin toate, "Tot pe tine te-aș alege, dragul meu. Tot pe tine"”.
*articolul a apărut pe GSP pentru prima dată în 2016, la fix 10 ani de la tragedie.
)
)
)
)
)
)
)
)
