EXCLUSIV „Pe băiatul meu îl cheamă Vladimir, după Vladimir Putin!” » Campioana Monica Iagăr, interviu fără rezerve „La feminin”: „Jocurile Olimpice NU au fost un succes, decât pentru o singură federație”

Monica Iagăr a participat la două ediții ale Jocurilor Olimpice, în 2000 și în 2004, multiplă campioană națională și deține recorduri atât în sală, cât și în aer liber, 1998 fiind cel mai bun an al carierei, atunci când a cucerit aurul la Campionatul European în Sală de la Valencia, dar și la Europenele de la Budapesta. Acum, este membră a partidului suveranist AUR și consilier local la Sectorul 6.

Iagăr își spune povestea de sportivă de la sacrificii la performanțe, de la plecarea la Steaua la Dinamo, despre situația sportului și motivele pentru care a intrat în politică. Iată transcrierea integrală a unui dialog pe alocuri abraziv, care atinge mai multe teme importante:

- La ediția „La feminin" de astăzi o avem invitată pe Monica Iagăr. O fostă mare sportivă a României.
- Bună! Chiar și ieri le-am spus unora în campania pe care o fac, că nu mai fac sport, fac politică, le-am spus că nu există fostă. O mare sportivă. Pentru că încă nu suntem în etate și nu suntem la trecut.

- În ideea că v-ați lăsat de sport...
- Toată lumea zice foști sportivi. Nu, sportivii de mare performanță îi enumerăm și spunem despre fiecare ce avem de spus.

Monica Iagăr, părere radicală după evoluția României la Jocurile Olimpice: „Succesul unei singure federații, nu al sportului românesc”

- Cu ce vă ocupați în această perioadă?
- Hyper, că am un bebe de șase ani care mă ține... Este energic și mă ține așa. Trebuie să fiu vie. În rest, da, urmăresc starea sportului românesc, urmăresc sportivii. Am urmărit Olimpiada.

- Și?
- Nu mi-a surâs, așa, prea mult. Nu mi-a plăcut! Nu știu, poate în interiorul lor, acolo, la Paris, s-a simțit altfel, dar la televizor parcă n-a mai fost eul ăla așa de a simți când ne zicea Cristian Țopescu... Acum toate televiziunile transmiteau, nici nu știai unde să te uiți. Îți dădeau ba o imagine de acolo, ba o imagine de dincolo. Deci nu prea a avut cursivitate să înțelegi.

- Dar dacă ar fi să ne referim la performanțele noastre?
- Era de așteptat. Știam că va merge foarte bine canotajul, pentru că era normal. Altfel de ce s-au mai antrenat atât? Canotajul e un sport destul de dur și nu-l faci a la longue. Îl faci pe o bucată scurtă de timp și nu e cu pauze. Ori te duci pentru medalie, ori vii acasă fără medalie!

- Corect.
- Restul sporturilor le-ați văzut foarte bine cu calificările și cu necalificările și am încercat să adunăm 100 de sportivi din toate sporturile. Normal că numărul de sportivi e foarte bun, numărul de loc este foarte bun, dar având în vedere că doar o federație a adus acele medalii, eu cred că nu poate fi numit chiar un succes.

- Pentru că cele mai multe le-au adus cei de la canotaj, da.
- Este succesul doar al federației și nu este succesul sportului românesc. Și atunci trebuie văzut de ce federația aia, indiferent cum o cheamă, poate și celelalte nu pot! De ce sportivii ăia pot, chiar dacă au un sport dur, și ceilalți nu pot? Care este lipsa? Nu neapărat a banilor, pentru că toată lumea se referă la bani. Și eu pot să-ți pun ție un sac de bani, dar nu știu dacă devii o mare alergătoare.

- Dacă nu știi cum să-i folosești în primul rând.
- Și banii aia trebuie drămuiți. Și chiar dacă federația vociferează că s-au alocat foarte mulți bani, au fost drămuiți pentru acele medalii. Deci n-a venit cu mâna goală. Se văd undeva sau să regăsesc undeva. Pe când acolo, celelalte federații au avut buget mic, dar chiar dacă le dădeai buget mare, nu știau să îl gestioneze.

- Credeți că...?
- Și eu dacă îți dau ție primul milion, nu știu dacă știi ce să faci cu el, cum nici eu nu aș ști ce să fac. M-aș învârti, așa, un pic de cap. Deci e același lucru. Trebuie să știi ce să faci cu banii. Și unde îi dirijezi și cui. Și care este rezultatul. Repet, rezultatul nu este al României neapărat, este rezultatul federației.

- Deci este o problemă de organizare.
- O problemă de manageriat. Cu toate că noi, sportivii de performanță, nu ne-am născut manageri, dar între timp ne-am autoeducat. Și care am încercat și care am reușit să ne autoeducăm și să înțelegem valoarea banului. Să nu vindem leul cu 50 de bani, cum spun eu. Dacă încercăm să păcălim și să adunăm doar cu pixul în birouri, nu avem cum să facem.

- Dacă ar fi să vă prezentați lumii, ce ați spune despre dumneavoastră?
- Eu mă prezint drept o sportivă de înaltă performanță, pentru că și aici există o dilemă. Faci sport de performanță sau de înaltă performanță? Ca să ajungi la înaltă performanță, trebuie să treci printr-o performanță ca să ai ruperea aia puțin. Nu o ai multă.

- Corect.
- Înaltă performanță nu e a la longue. Performanța aia pe care o faci și antrenamente peste antrenamente se adună într-un sac. Cândva îl descarci și trebuie să-l descarci atunci când trebuie, la Mondiale, la Europene, la Olimpiadă. Deci eu mă descriu ca un om normal care a făcut înaltă performanță în niște vremuri de mare anvergură a României.

- Când curgea cu medalii.
- Cu niște Olimpiade cu multe medalii, cu niște colegi cu care am simțit și am stat împreună tot timpul. Nu am fost răvășiți și nici împrăștiați din cauza performanțelor. Care în continuare, la vârsta noastră, am rămas prieteni, noi știm unii de alții. Cred că majoritatea din cei care sunt acum, nefiind uniți, nemaifiind în cantonamente, nemaifiind în stările alea în care să poți să îți trăiești împreună și zilele de naștere, și familia, și botezurile... S-au perimat. Și atunci, legătura asta, socializarea asta doar pe zonele de socializare, în online, ne-a creat așa, o tăietură între noi, sportivii.

- Sunt și orgolii mai mari astăzi?
- Păi, dacă erau orgolii, erau și performanțe pentru că orgoliul trebuie să ducă la performanță. Nu ai orgoliu doar de a te uita ce mănâncă ăla. Da, eu aș vrea să știu ce mănâncă un canotor ca să-i dau unui atlet, dar nu știu dacă i se potrivește. Trebuie să și știu dacă i se potrivește sau nu i se potrivește. După cum vedem, sportul care m-a consacrat pe mine, atletismul care era numărul 1 în România și la care aveam foarte multe sportive, am avut campioane olimpice și mondiale foarte multe, s-a perimat.

- De ce?
- S-a perimat din cauza administrării proaste a ceea ce înseamnă atletismul. A ceea ce înseamnă sportul de performanță, a ceea ce înseamnă cantonamente. Nimeni nu mai vrea să stea în cantonamente, toată lumea ar vrea să stea acasă și să facă din pat sport. Nu există! Sunt alte lucruri pe care trebuie să le faci și dacă îți place, și dacă nu îți place. Repet: viața de sportiv este scurtă și trebuie să profiți atunci de ea!

- Dumneavoastră de ce ați ales atletismul?
- Atletismul e "A"-ul de la toate sporturile. Nici antrenorul meu nu avea specializare la Sighetu Marmației de atletism. Profesorii de atunci, ieșiți de pe băncile școlii, puteau preda orice sport. Chiar dacă nu aveau specializare în sine în atletism. Acum, nu! Acum e pe specializări, pe antrenori... S-a perimat și această educație. De-aia se zice că educația ar trebui făcută prin sport și educarea omului trebuie să înceapă de la sport.

- Doar că...
- Dacă sportul îl practici ca pe o educație personală și autoeducare, atunci, da, cu siguranță, vei putea să performezi în orice domeniu pe care vrei să-l urmezi. Nu e obligatoriu, și IT-istul, și sportivul, și medicul trebuie să facă sport.

Monica Iagăr: „Profesorul de educație fizică era și mamă și tată. În momentul de față noi nu facem sport. Ne mințim!”

- Este sportul cel mai bun ambasador?
- Fără îndoială. Fără îndoială, adică a zice că nu e așa înseamnă că ne mințim singuri. Sportul e ca o carte de vizită. În țările civilizate, a face sport este un "must" și este obligatoriu. Ei așa se nasc și așa fac de la școală. De aia noi nu avem educația din școală a copiilor noștri. Indiferent că se duc spre alte domenii de activitate, să-și continue activitatea de educație a sportului, educație a corpului, educație a minții și așa mai departe.

- Dar de ce?
- Pe vremea mea, profesorul de educație fizică era și mamă, și tată. Știa de toate și cum să procedeze cu noi. Acolo te plângeai de toate: și de proful de matematică, și de română. Ăla te înțelegea, proful de educație parcă te descătușa. Acum, proful de educație nu mai este cel care adună să facă echipă de handbal. Să facă echipă de baschet, să facă atletism, să vadă care sunt cei mai buni, să dea două telefoane.

- Pentru că nu îl mai interesează sau care e motivul?
- Totul pornește de la profesorul de educație fizică, ce le insuflă și cum le predă sportul. Sunt copii care nu știu regulamentul la niciun sport. Sunt convinsă! Regulile uzuale. Chiar nici de la fotbal probabil că nu știu. Doar că știu să dea cu piciorul în minge pentru că așa te naști.

- Fotbalul oricum e preferatul tuturor.
- Ne naștem cu activitatea motrică de a da cu piciorul, de a arunca. Nu a inventat-o nimeni. Actul motric de aruncare și de lovire e datorită corpului și a motricității corpului. Dacă tu nu le insufli și nu le spui un regulament, nu închegi niște echipe între clase să se întreacă între ei... Cine e cel mai bun pe liceu și să încerci să organizezi, să-i motivezi ca să vină la sport, nu reușești. Și atunci e ușor să le dai mingea, trece ora, 40 de minute, sau nu mai dai mingea că ți se pare că ești bolnav și ne mințim singuri. Ne mințim singuri de acolo, de jos. În momentul de față, noi nu facem sport. Ne mințim!

- Dumneavoastră când ați simțit că o să faceți performanță?
- N-am simțit niciodată. A fost o rostogolire.

- N-a fost chiar niciun moment?
- Am dat drumul la sport, am făcut mai multe probe la atletism. S-a selectat o probă, după care m-a vizualizat cineva, m-a văzut ca urmașă, ca viitoare sportivă și toate s-au dus natural. Acum nu se mai întâmplă nici naturalul ăsta. Pe mine m-a descoperit profesoara de educație, doamna Pop. Ea a zis: "Uite, ar fi bine să te duci acolo".

- Bine, despre asta vorbeam. Așa era pe vremea aia.
- Chemau și profesorii, și antrenorii de la clubul sportiv școlar se vadă clasele. Umblau pentru selecție, mai atrăgeau un luptător, un boxer și așa mai departe. Nu vorbim doar de București, că acum noi vedem localitățile astea mari ca pe niște "wow!"-uri. Bucureștiul n-a avut selecție, aici s-aducea marea performanță că de aia e Capitală. Din București n-au plecat foarte mulți sportivi, toți sportivii sunt veniți din afara Bucureștiului. Dar, într-adevăr, aici s-a creat marea performanță, pentru că aici era baza de a pleca spre marea performanță.

- Eu am mai prins, să știți, acele competiții între clase.
- Acum nu se mai întâmplă deloc. Eu am o fată de 22 de ani care a făcut studii de liceu afară și când s-a înscris în Canada la un liceu de stat a întrebat-o directorul, după ce i-a văzut foaia matricolă: "OK, am văzut, e foarte bine, dar ce sport practici?".

- Serios?
- Și bineînțeles că nu practica niciun sport că nu a plecat cu o bază din școală. Era un criteriu. A zis: "OK, până te aliniezi la un grup, la o echipă...". Bineînțeles că era o școală din Canada de stat, dar care avea și stadioane, și bazine, și de toate... "Până atunci te duci la majorete și după ce te aliniezi la un grup vei face un sport, dar e obligatoriu ca sportul să fie prioritar".

- Și?
- Într-un final, s-a aliniat acolo, s-a dus la atletism și îmi scria: "Uite, acum am concurs de săritură în înălțime". "Cât ai sărit?". "1,20". "Aoleu! Să nu le spui că mama ta e campioană și că a sărit 2,03, a patra performanță din toate timpurile". "Ba da, le-am spus, dar uite, am câștigat tot ce e pe liceu și mă duc între licee". Și după aia a sărit 1,40, dar s-a dus și a sărit și în lungime, și triplu. Deci ea nefăcând și neavând educația, acolo a fost obligată să învețe și să se se educe așa.

- Dar la dumneavoastră nu a fost direct atletismul, nu?
- Nu, nu. A fost gimnastica, pentru că atunci era în vogă Nadia și toate fetele ne făceam codițe și aveam cordeluță, pampoane și mergeam la gimnastică toate în rând și care cum picau. Bineînțeles că atunci când am ajuns la gimnastică ditamai girafa, n-aveau ce să facă. Atunci au zis: "Uite, știi că este un antrenor aici care face atletism și te duci la alergare". Și noi aveam la momentul ăla la Sighet și o echipă de handbal și chiar antrenorul meu mi-a dat că am fost legitimată și la handbal. Uitasem că am fost legitimată și la handbal și am jucat un pic și de handbal, pentru că echipa localității avea nevoie de mine, de înălțime. Avea mai multe criterii și zic: "Ia uite, mă, am fost și handbalistă și nici nu știam!".

- Dacă nu ar fi fost atletismul, ce-ați fi făcut?
- Nu știu dacă făceam ceva, pentru că acolo, la momentul ăla, n-aveai alternativă. Făceai sport. La Sighet, în timpurile alea, aveam așa: o echipă de Divizia B de handbal, o echipă de Divizia A de volei, fete înalte, unele au fost extrase spre Dinamo București. Aveam atletismul și deja aveam două sportive venite la lotul național, pentru că țelul era să vii la lotul național, să ieși de acolo un pic. Plecaseră doi boxeri care erau foarte buni și la gimnastică aveam, dar nu aveam. Nu a fost selectat nimeni pentru Deva.

- Pentru lotul olimpic, da.
- Și atunci aveam echipe, adică puteai să te lipești la orice. Oricum te duceai la sport pentru că la sport îți dădea adidași și îți mai dădea un trening, te mai duceai în cantonament, mai mâncai o altă ciorbă decât ciorba de acasă și așa mai departe. Deci când plecai în cantonament erau wow!, trebuia să pleci și te antrenai, nu contează, pe ploaie sau pe vânt. Eu mi-aduc aminte cu o mare plăcere de cantonamentele făcute și deplasările mele de câte zece ore ca să mă duc la un concurs.

- Nu degeaba se spune că marii sportivi sunt proveniți din sărăcie...
- Păi, doar foamea te face să vrei și să învingi! Foamea nu e neapărat foamea de mâncare. Poate să fie foamea de medalii, foamea de marea performanță, foamea să ieși în evidență sub orice formă.

- Corect, așa este.
- Poate că dacă eram matematician, făceam la fel. Noi avem în Sighet un liceu de unde au plecat foarte mulți profesori de matematică. Sunt directori de bancă și acum sunt foarte bine, au plecat și în străinătate. Am avut un profil de mate-fizică foarte bun, și de informatică. Care a dat societății oameni foarte buni, spre marea performanță în ceea ce își au dorit ei.

- Deci...
- Nu înseamnă că doar sportul te poate arunca la marea performanță și noi știm unii de alții și ne vorbim ne întâlnim la 10-15 ani de liceu și așa mai departe. Știm fiecare pe unde suntem și toți suntem bine. Foamea trebuie să îți fie de marea performanță, foamea de a face ceva, de a ieși în evidență prin ceea ce poți și ceea ce știi. Nu e obligatoriu să faci doar sport de performanță. Există atâtea metode.

„Doar foamea te face să vrei și să învingi! Era frig, stăteam șase în cameră, apă caldă decât așa la picurătoare”

- Care au fost cele mai grele condiții în care v-ați antrenat?
- Nu știu dacă au fost grele. Toată lumea zice: "Mamă, ce greu!". Poate că atunci ziceam: "Mamă, nu mă mai duc". Cred că cel mai greu mi-a fost într-un cantonament, dar nu m-am mai dus a doua oară, clar.

- Vedeți!
- Erau cantonamentele la Piatra Arsă. Era un frig și stăteam șase în cameră. Atunci se făcea și revista presei. În fiecare joi, scriam ce zicea Tovarășul la televizor. Aveam antrenor federal pe tatăl lui Andrei Nourescu, care ne zicea: "Gata, ați venit, hai, scrieți!". Ne dădea dictare și făceam conspecte din ziarele de la vremea aia. Citeam toți ziarele sportive ca să știm tot ce se întâmplă în sport.

- Dar lipseau condițiile.
- Da, era foarte frig, într-adevăr. N-aveam apă caldă decât, așa, la picurătoare și cred că ăla a fost singurul cantonament. După care, când am coborât de acolo, am zis că nu mai fac, că nu mă mai duc nicăieri, că nu mai fac sport de performanță, că e foarte greu și eu nu mai urc niciodată acolo. Bine că am fost nevoită să nu mai urc.

- Acum avem condiții, dar nu mai facem performanță...
- Avem condiții, avem baze, dar nu mai facem performanță. Cu toate că noi vedem doar bazele așa, făcute pe milioane de euro, dar sunt nefolositoare. Adică noi investim în ceva în ce nu folosește societății și nici măcar dezvoltării educației fizice și sportului!

- Păi, de ce le facem?
- Din banii din care am făcut un stadion, milioanele alea care sunt și se știu pe hârtie, puteam să facem în fiecare școală câte o bază sportivă. La fiecare trei sute de mii de locuitori, ar fi trebuit să facem o bază sportivă. Știm foarte bine că dacă te duci în țară, vezi că fiecare comuna are câte un teren de fotbal vai de capul lui în spatele școlii sau în spatele primăriei.

- Așa este.
- Ei bine, ăla trebuia făcut! Sunt 34 de ani în care nimeni nu s-a ocupat de acele terenuri. Să le pună o amărâtă de pistă sintetică. O multifuncțională în care poți să bați mingea, să nu trebuiască, atunci când plouă, să te mocirlești, să nu trebuiască să îngrijești o iarbă care crește, care nu crește. Deci pe alea trebuia să le vezi cu patru becuri, mai ales că acum suntem în generația halogenelor și așa mai departe. Ar fi trebuit ca toată lumea să bată mingea acolo.

„Sportul este alternativa la ceea ce se întâmplă acum pe stradă. Alternativa la a avea capul zombie”

- Dar de ce...?
- În momentul de față, nimeni din administrație... Am bătut destul de mult țara în lung și în lat, nu are acest lucru. Că mai e pe acolo, că mai e pe acolo... Sunt foarte puține. Astea trebuiau făcute de la bun început, dacă tot ți le-a făcut ăla pe vechi, trebuia să le continui să le înnoiești cât de cât pentru comunitatea pe care o drămuiești.

- Poate că pentru ei sportul nu este o prioritate națională!
- Le place sportul doar așa pe hârtie, dar nu oferă condiții. Iar școlile ar fi trebuit modernizate sub o formă sau alta, alea la care puteai. Eu și acum vreo 15 ani am avut o acțiune, "Educație prin sport", cu școlile din jurul clubului Dinamo, când lucram la Ministerul de Interne.

- Așa.
- Erau vreo 10 școli. Le-am zis: "Băi, dar voi de ce nu faceți o cerere să faceți educația fizică aici, pe teren? Pentru că sunteți aici, stă profesorul aici, își face o cămăruță, are mingi, are stadion, îi aleargă, are o groapă de nisip, că nu aveți condiții".

- Și?
- Zice: "Păi, nu ne-am gândit". Păi, ți-e mai ușor să faci în clasa ta, acolo, să dai de două ori din brațe în loc să spui că orele se fac peste drum. Sunt școli acolo, doar traversezi strada și ajungi la Dinamo!

- Da.
- Ei, așa se poate face la fiecare stadion mare. Și la Rapid. Stai în Giulești, acolo. În jurul Rapidului sunt cel puțin vreo două, trei școli. Păi, alea pot veni... Mai ales ăia din clasele 5-8. Pe bune? Ăia nu pot veni? Ăia umblă brambura pe toate străduțele, vin singuri la școală.

- Nu se vrea!
- Ăia pot veni la ora de educație pe stadion. Te așteaptă profesorul, ai venit, bine, n-ai venit, îți pune absentă și așa mai departe. După aia îți ia 10 minute să te duci până la școală, schimbi tricoul, nu-ți trebuie să dai spray-uri sau să faci dușuri...

- Probabil, le e frică de responsabilitate...
- Nu, nu își doresc! Nu își doresc o alternativă! E mai ușor să te îngropi într-o prostie, așa, în care să stai și să-ți treacă timpul în loc să găsești alternativă. Să le dai alternativă, pentru că sportul este alternativa la ceea ce se întâmplă acum pe stradă. Alternativa la a avea capul zombie, de a fi zombie, alternativa la droguri.

- Din păcate...
- Că zic: "Bă, sunt în liceu droguri". Păi, le-ați dat, mă, alternativă?? Au unde să bată mingea, au și ei două coșuri acolo? Chiar și liceele mari n-au o suprafață... Au cimentul ăla. Păi, bă, pe cimentul ăla chiar n-ați putut să turnați o suprafață în care să nu se mai împiedice? Una e să joci pe ciment și știi că o să cazi și poți să julești genunchiul și alta e să joci pe o suprafață roșie, albastră, cum o fi ea. În care nu te accidentezi așa repede și chiar dacă aluneci nu te zdrelești.

- Și poate preferi să nu mai joci când vezi că ai cimentul ăla, de frica de a nu te accidenta.
- Exact. Dar dacă ai un teren... mai ales că sunt foarte multe curți de școală care au posibilitatea. Unele poate că nu au, într-adevăr, și încearcă să-și creioneze, dar unele chiar au și mai sunt. Cum era 190-ul, mai este "Moisil", în Drumul Taberei, care are și pistă, dar degeaba le au. Pentru că și alea sunt închiriate pe bucăți, să facă și directorii doi bănuți, în loc ca acolo tot cartierul să coboare.

- Există un program de porți deschise în sectorul 6.
- Dacă te duci la ora 5, e închis cu lacătul! Păi, de ce, mă, nu deschideți curtea școlii? Totul e cu lacăt, e cu bodyguarzi, cu moși pe acolo care urlă după tine că n-ai voie să-i calci iarba, să-i calci terenul de parcă este tarlaua lui de acasă. Dar astea sunt directivele.

- Venite de unde?
- Alea ar trebui deschise, nici măcar n-ar trebui să fie îngrădite cu garduri de patru metri. Ce vă fură? Terenul? Poarta? Ce să vă fure? OK, poate să fie pentru distrugere, dar și așa ai paza aia care stă acolo. Și înainte te fluierau și ziceau să nu faci aia, să nu faci aia. Dar îți făceai treaba și era deschis totuși.

- Aveți dreptate, pe vremuri se făcea sport în curtea școlii.
- Ziceai: "Hai, lasă-ne, nene, să ne facem treaba". Acum, dacă te duci acolo, pe stadionul ăla la "23 August", la "Lia Manoliu", unde mă antrenam și unde nu era niciun gard pe vremea mea, acum e un nene într-o coșmelie care zice: "Plătește-mi 5 lei". Pe bune? "Păi, de ce iei, mă, 5 lei?". "Păi, că așa sunt ordinele". Păi, de ce? Și dacă nu plătește nimeni, tu ții aici lacătul? Avea un lacăt și deschidea cu cheia. Doamne ferește, în ce nebuneală trăim!

- Și ați făcut ceva?
- L-am sunat atunci pe director și i-am zis: "Bă, dar de ce percep taxă?". "Păi, știi că și cheltuielile...". "Păi, da, dar e a statului, n-ai investit nimic, a investit statul, n-ai investit tu!". Deci acum noi încercăm să privatizăm statul.

- Cum a fost pentru dumneavoastră trecerea la București?
- Oricum eram plecată de acasă. Plecam în cantonament 365 de zile. Apucam și eu de Crăciun să mai ajung. Că eram la București sau că eram la Cluj sau că eram la Monaco, tot acolo era. Deja mă delimitasem, făceam doar școala la Sighet, mergeam doar să dau tezele și să mai stau câte trei săptămâni, pentru că aveam scoatere din școlarizare. Dar recuperam, pe vremea aia chiar dacă nu ajungeam la școală, aveam cărțile cu mine și nu mă duceam așa neînvățată, că nu mă treceau pe ochi frumoși!

- Deci e vorba și de mentalitate! Pentru că poate că astăzi sportivii se axează doar pe sport și nu mai e atât de importantă școala.
- Unii care vor să reușească știu foarte bine că fără școală nu se poate, nu merge. Nu ai cum să reușești fără școală! Trebuie să o faci și pe aia la timpul ăla. Nu trebuie să o lași. "Lasă că fac sport și fac facultatea când mă las de sport", "Lasă că după aia văd eu ce fac"... nu mai faci! Aia "văd eu ce fac", așa rămâne. Nu. Toate trebuie să le faci la timpul lor. Și eu am terminat liceul, am dat la facultate.

- Unde concurența nu era ca astăzi, nu?
- La momentul ăla, erau foarte mulți pe loc! N-am intrat în primul an, dar am continuat sportul de performanță la București, la Steaua. După care m-am dus următorul an și am intrat. Făceam sport de performanță doar, nu de mare performanță. După aia, mi-am dat seama că la zi nu reușesc să ajung și la antrenamente și m-am cerut la fără frecvență.

- Și?
- Mi s-a zis că mă transferă când o să ajung Alina Astafei. Mi-am zis OK, ce să mai zic atunci, să trag să ajung Alina Astafei. Ulterior m-au transferat și la fără frecvență, deci am avut și eu destule hopuri în cale de a mă opri din performanță, de a face școală, de a alege între facultate sau sport și am ales sportul. Nu m-am lăsat până când am dovedit că e ca mine.

- La un moment dat ați povestit că ați luat nota 5 la examenul la săritura în înălțime. Cum s-a întâmplat? Erați deja campioană?
- Da, mi-e și prietenă profesoara! Păi, eram campioană, dar oricum tehnica mea nu bătea cu tehnica ei din carte. La tehnică mi-a dat 5 și am zis: "OK, dă 5 și lasă-mă să trec".

- N-a fost cu supărare?
- Nu m-am supărat niciodată pe ea. Suntem chiar prietene, e încă profesoară în facultate. Dacă a zis ea că nu făceam eu, nu știu cum, podul peste ștachetă. Asta este, mai contează cum sari? Ia sari 3 metri să vezi dacă mai contează! Tehnica, normal, este alta și actul motric de săritură în înălțime și a centrului de greutate este altfel în carte. Dacă ai face ca în carte, am fi toți campioni.

„Stăteam la Forban și mergeam patru kilometri până la discotecă. Era zăpada până la genunchi și vedeam doar de la lumina lunii pe unde să mergem”

- Acum sunt și alte distracții față de cum era pe vremea dumneavoastră. Avem telefoane, avem tablete, avem rețelele sociale. În cantonamente, dumneavoastră ce făceați? Cu ce vă distrați?
- Citeam. Eu am stat tot timpul cu antrenoarea mea în cameră și eu am citit ziare. În fiecare dimineață se ducea la ora 7, lua toate ziarele de sport și care mai erau interesante. Și citeam. Apucam dimineața să citesc o bucată din ele, după care citeam și după-amiaza, chiar și anunțurile telefonice le citeam!

- Serios?
- Eram curioasă, orice mă atrăgea. Și să știi că și noi mergeam la discotecă! Ce, pe vremea noastră nu era discotecă? Și noi veneam la 2-3 noaptea.

- Vă dădeau voie?
- Ne dădeau voie, adică nu eram strânși cu ușa. Și dacă nu ne nimeream în cantonamente, făceam Paștele împreună și aveam distracție, deci nu era chiar așa, heirup! Nu e nici acum un heirup. Dar toate trebuie făcute la limită, nu duse peste extrem.

- Care e cea mai amuzantă amintire pe care o aveți? Sau cea mai mare boacănă pe care ați făcut-o?
- Nu știu dacă am făcut boacăne. Noi eram acolo la grămadă, luptători, judokani, atleți, atlete. Fugeam, am intrat și pe un geam ca să ajungem în cameră, că ne închiseseră hotelul. Intram desculți, tiptil, să nu ne audă. Adică făceam multe din astea care atunci erau hazlii.

- Amuzante.
- Ne-am întâlnit și cu ursul, fugeam de urs! Când eram sportiva clubului Steaua, stăteam la Forban și mergeam patru kilometri până la discotecă.

- Sacrificii.
- Prin pădure, pe acolo, mai cu ursul, mai fără urs. Era zăpada până la genunchi și vedeam doar de la lumina lunii pe unde să mergem. Nu aveam telefoane nici să ne ghideze, nici lanterne. Mai avea unul o lanternă, pe acolo, dar mergeam, ne distram și ne întorceam. Și nu ne interesa mare lucru. Nu mai răceam și nu mai făceam vaccinuri.

- Și ați făcut performanță și așa!
- Și am făcut performanță și așa! Performanță se face dacă vrei. Dacă nu vrei, poți să te lași. Doar așa, să o faci la plesneală că dacă o ieși, o facem, vedem ce facem, nu, nu merge!

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră medaliile și recordurile pe care le-ați obținut?
- Păi, alea erau ținta. N-ai cum să faci performanță dacă n-ai o țintă. Și bineînțeles că recordurile naționale la vremea aia erau foarte mari. Aveam concurență. Nu eram singură pe tarla și defilam. Și era autodepășirea pe care trebuia să o faci și care era obligatorie și care inerent te ducea departe dacă te autodepășeai în anumite perioade ale antrenamentului. Știai că la un moment dat trebuie să reușești și recordul.

- Deci toată lumea era pentru performanță.
- Toate au venit când trebuia, când eram antrenată. De aia m-am și lăsat de sport. Vedeam că nu mai țin la antrenamentele dure și m-am lăsat de sport. N-am mai lălăit-o. Am zis: "OK, mă duc să fac altceva!".

- Ați simțit că nu mai poate corpul să facă înaltă performanță?
- Nu, nu, nu. Nici mintea nu mai era conectată la marea performanță. Deja venise primul copil, nu eram conectată la ceea ce trebuia. Nici corpul nu mă mai asculta și deja eram, cred, locul șapte mondial și m-am lăsat de sport. Nici nu mai făceam bani, am zis că dacă nici nu mai fac bani, nu mai fac nici performanță, ia să mă apuc eu de altceva, văd eu pe ce cale apuc.

- Cum v-ați împărțit între viața de sportivă și viața de mămică la acea vreme?
- Au mai venit bunicii. Au mai fost prin cantonamente, dar cresc copiii, pe copii îi crește oricum Dumnezeu. Noi suntem doar niște pioni, acolo, care îi dirijăm, nu îi creștem noi. Dacă crede cineva că el crește copilul, se înșală amarnic. Copilul crește pentru că de-aia l-a dat Dumnezeu pe pământ și de-aia Dumnezeu îl duce pe căile care trebuie. Noi, mamă, tată, frați și surori, suntem niște pioni care îi dirijăm dacă au niște scăpări sau suntem umăr de sprijin. Nu neapărat dacă îi dai de mâncare și un sac de bani, gata, ce bine este! Nu! Valorile familiei și valorile copiilor sunt construite altfel. Copiii mei lucrează. Cea mare a lucrat de la 16 ani, cea mică va lucra și ea, că se cere și și știe. Ei sunt autoeducați, se autoeducă și, într-adevăr, au ieșit niște copii buni care performează în ceea ce fac.

- Ați fi vrut să facă sport fetele?
- Le-am dus și au urmat tot felul de cursuri, dar nu au avut atracție foarte mare. Poate că dacă rămâneam eu pe stadion antrenoare, era altfel. Ele stăteau lângă mine și atunci eram un exemplu. Era exemplul momentului. Dar eu ieșind din postura aia totalmente și intrând într-o administrație, nu le-a acaparat nimic. Și atunci, dacă nu le-a acaparat, ele sunt performere.

- Ăsta e un lucru bun, un exemplu de urmat.
- Fetele mele n-au luat în viața lor nicio meditație! Eu nu știu, dacă mă întrebi, nu știu cum arată meditația, nu știu cât costă ora. Eu n-am dus niciodată copiii la meditații. S-au autoeducat, au învățat atât cât le-a trebuit ca să ia note mari la liceu. Amândouă au terminat licee mari și cu medii mari și au intrat cu medie mare, dar dându-le o școlarizare adecvată. Nu a fost nevoie de a umbla pe toate coclaurile și pe toate drumurile pentru a căuta cei mai buni profesori și a avea 100 de meditatori.

Monica Iagăr: „Nu mă mai regăseam la Steaua și m-am dus la Dinamo. Am plecat pentru n-are rost să-mi bat capul și cu ei”

- De-a lungul timpului ați avut mai multe roluri: în administrație, ați fost sportivă, antrenoare. Unde v-ați regăsit cel mai bine?
- Îmi place administrația și mă regăsesc în administrație. De-aia și fac politică. Dar m-am lăsat de sport și m-am dus profesoară de educație fizică și sport într-o instituție, în Academia de Poliție. Am stat câteva luni, aproape un an. M-am dus la administrație ca să învăț pentru că nu știam nimic și atunci am zis să-mi dezvolt o altfel de activitate. Un spirit de inițiativă, de a avea echipă, de a face ceva tot în domeniul sportului. Și în Ministerul de Interne tot în domeniul sportului am lucrat, există o direcție care lucra pentru sport.

- Bun.
- Ministerul de Interne face sport, avem competiții sportive adecvate ministerului, competiții externe, pregăteam echipe și așa mai departe. Aveam cinci colegi, toți făcuseră sport de performanță, toți medaliați olimpici. Eram un grup de oameni care am rămas în sistemul de administrație, dar tot pentru sport. Și de acolo a urmat Dinamo, după care am zis că iau o pauză să îl fac pe bebele ăsta de șase ani. Acum îmi place și chiar studiez foarte mult și încerc să mă autodepășesc, să stau în contact cu noutățile ca să nu pierd trenul.

- La Dinamo, ați lucrat o perioadă destul de scurtă deși ați concurat pentru Steaua. Aici nu există rivalitatea asta între cele două cluburi?
- Exista și atunci, și tot timpul există rivalitate, dar a fost un moment în care nu s-au înțeles. Nu mă mai regăseam la Steaua ca utilitate. Atunci m-am transferat la Dinamo. Într-adevăr, am petrecut 10 ani cu 10 ani la cele două cluburi. Prima dată la Steaua, după care la Dinamo, cu toate că prima și prima dată când am fost adusă la lotul național am fost adusă la clubul Dinamo! Dar ulterior antrenoarea era de la Steaua și m-a preluat ea și a trebuit să mă schimbe la Steaua și așa mai departe. Te duceai unde îți era antrenorul. Iar după ce m-am lăsat de sport, normal că am rămas în administrația clubului Dinamo că deja eram sportivă de 5 ani a clubului și am rămas pe loc acolo.

- Care a fost motivul pentru care ați plecat de la Dinamo?
- Am plecat pentru că la momentul ăla mi s-a părut că nu mă regăsesc în ceea ce se vrea la nivel administrativ de către minister. Am zis că e mai bine să vină altcineva care face... Predă stadionul, nu predă, uite că nu s-a predat nici după 10 ani! Tot se predă stadionul și tot se pune buldozerul, dar n-a ajuns buldozerul încă la "Ștefan cel Mare". Și atunci am zis că n-are rost să-mi bat capul și cu ei, pentru că oricum acolo sunt căile încurcate.

- Dar vă place mai mult să antrenați sau să concurați?
- Eu am și antrenat până să mă apuc de politică acum un an și jumătate. Am avut-o pe Ana Bogdan în pregătire fizică, am avut-o pe Dulgheru la pregătire fizică. Deci am făcut multă pregătire fizică și cu tenismenele de performanță. Am avut înotătoare de performanță. Acum nu îmi mai permite timpul. Eu cu soțul meu administrăm o sală de fitness mare și noi suntem în contact cu sportul. Noi facem ceea ce am terminat amândoi, educație fizică și sport.

- Cine a fost sportiva sau sportivul care v-a pus probleme sau care v-a dat bătăi de cap?
- Nu multe țin la marea performanță, ele au fost obișnuite într-un fel și au stat cât au stat cu mine. După aia au zis că mai bine să ne despărțim prietene decât să ne despărțim dușmance.

- Cel mai bine.
- Eu nu pot să lucrez... Doar dacă lucrez în situații de criză și într-o situație în care urmezi niște pași foarte consecvenți și te ții de treaba aia, altfel nu dăm rezultate. Așa că astăzi venim, mâine mi se pare că nu mai facem alergarea... Trebuie să ai o consistență în program, adică să respecți caietul ăla de antrenament. Noi pe vremea noastră aveam un caiet de antrenament și, automat, eu când începeam pregătirea în octombrie îmi studiam caietul dinainte.

- Așa era atunci.
- Da, după un an vedeam ce am făcut la data aia în octombrie, pe unde eram cu valorile și trebuia automat să pun 20% la valorile alea, că altfel de ce mai veneam în cantonament dacă nu aveam un țel? Și automat îmi dădeam seama că dacă pun 20% la fiecare valoare, de viteze, de greutate și așa mai departe, cândva o să rup norii.

- În politică cum ați intrat? Cum ați ajuns de la sport la politică?
- Foarte mișto și chiar îmi place că mă impulsionează și chiar mă face să mă autodepășesc și aici. Pentru că te întâlnești cu diferiți oameni și din sport. Și politica să știți că e tot un sport de performanță, trebuie să știi să te menții, trebuie să știi să faci performanță, trebuie să știi diplomație și te mulezi și înveți.

- Despre politicieni...
- Politicienii sunt tot oameni ca noi. Fiecare își face politica lui, dar într-un final suntem ca sportivi. Știi cum e? Suntem adversari, dar de fapt ne putem întâlni pe stradă că nu suntem dușmani de moarte. Mie îmi place politica asta pe care o fac în partidul în care sunt eu. Nu mi-ar plăcea să fac altă politică, pentru că aici mă regăsesc. Dacă mă regăsesc aici înseamnă că așa cum sunt eu, așa sunt și ei. Dură.

- Știu că ați candidat la Primăria sectorului 6. Ce ați fi schimbat sau ce ați fi îmbunătățit?
- Ce schimb! Că sunt consilier. Stai că n-am terminat încă cu sectorul 6! Ce vreau să schimb neapărat sper să-mi iasă, dar mă gândesc că nu o să se opună administrația cu noul primar. Bazine de înot. Există un bazin lângă o școală, atașat, făcut acum patru ani, care are o valoare și care este eficient pentru cartier. Și deschiderea bazelor sportive și exact ce ți-am spus: la fiecare școală unde găsesc câte un teren nefăcut, pe ăla o să îl fac! Unele s-au făcut, la unele s-au mai mișcat lucrurile, dar trebuie deschise și redate comunității.

Monica Iagăr: „Gigi Becali are dreptate, stadioanele sunt pentru sport! Ele au hotel cu lenjerie, televizoare, bucătărie cu veselă”

- La Primăria Capitalei vă gândiți să candidați la un moment dat?
- Nu mă gândesc la Primăria Capitalei că, n-ai văzut?, n-avem o polivalentă aici, n-avem nimic. Avem un stadion în care iar schimbăm iarba. Și aici este o problemă, pentru că atunci când s-au făcut stadioanele astea... Are dreptate Becali, revenind la fotbal, că vrea să intre în politică din nou.

- Candidează pentru alegerile parlamentare din noiembrie.
- A mai fost, dar vrea să se facă deputat neapărat ca să schimbe Legea 69, a sportului. Ca bazele sportive să fie dedicate fotbalului dacă se fac de fotbal, dacă se fac de handbal, să fie pentru handbal și așa mai departe. Da, are perfectă dreptate.

- De ce?
- Toate stadioanele astea care au costat milioane de euro pentru Euro au fost făcute cu o conotație economică. Adică la predarea lor nu se predau în special pentru a face sport. Se predau ca valoarea lor de predare cumva să se recupereze prin activitatea economică pe care o prestezi în interior sau cu stadionul sau ce faci cu el. Și este foarte grav ceea ce se întâmplă, că bazele sportive au devenit productive pentru orice, dar nu pentru sport.

- Avem concerte pe el, festivaluri...
- Păi, da, pentru că nouă, Federației de Atletism, ni se întâmplă foarte des. Neavând pistă la București, că dacă nu avem manager, nu avem cum să avem pistă... Neavând pistă la București și singura pistă mai competentă și de competiție este la Craiova...

- Unde s-a făcut un stadion nou.
- Pe care îl administrează primăria cu doamna Olguța. Noi facem programul la atletism undeva în luna februarie. E congresul, se știe ce competiții avem, se pun datele și așa mai departe.

- Așa.
- Fapt pentru care vara, în jurul datei de 6-7 iulie, se face Campionatul Național de atletism al seniorilor ca punct de vedere selecție pentru ce urmează, Olimpiade sau Mondiale. Până să ajungi să faci calendarul bineînțeles că se vorbește cu administrația, se face programarea, se face acordul dintre federație și administrația. Toate bune și frumoase, se pune competiția și ajungem în iunie, că te trezești cu o hârtie din partea doamnei primar care spune: "Păi, știi, nu mai pot să-ți dau stadionul".

- Serios?!
- "Păi, de ce nu mai poți?". "Păi, uite că fac un concert și trebuie să cânte Lambada". "Păi, și eu ce fac?". "Păi, nu mă interesează ce faci tu. Trebuie să-ți muți data". Eu, ca federație și entitate majoră în România, să mut data unui campionat național de seniori ca tu să-ți faci concertul nu e OK. Zice: "Pe mine nu mă interesează, nu ți-l mai dau". Și gata! Și s-a terminat.

- Și?
- Ea își face concertul, încasează banii, iar eu sunt nevoită să mut competiția undeva la o dată, mai devreme sau mai târziu, că mă anunță cu 30 de zile, dar vine reversul.

- Care?
- Sportivii când pornesc într-un stagiu de pregătire de 3-4 luni pentru Naționale, ei știu că pe data de trebuie să ai vârf de formă și așa mai departe. Cum le spui tu la 250 de cluburi sportive: "Știți, pe 6 iulie nu ne mai vedem la Naționale. Modificați-vă data sportivilor și a tot ce aveți în programul vostru, dați peste cap că se desfășoară pe 20 iulie!"?

- Incredibil!
- Pe vremea noastră nu s-a întâmplat așa ceva și cred că niciodată! Nu că nu cred, sigur nu mi s-a întâmplat să știu că pe 1 iunie sunt Campionatele Naționale și eu n-am sărit pe 1 iunie. Nu! Să-mi spună că nu mai pe 1 iunie, că e pe 6 iunie când eu trebuia să fiu la nu știu ce Grand Prix. Nu s-a întâmplat niciodată și eu am participat la toate Campionatele Naționale și internaționale ale României și pe vremea când eram campioană europeană, și tot timpul, n-am ratat niciunul. Poate doar dacă eram accidentată. Și are dreptate Gigi Becali.

- Stadioanele să fie în principal pentru sport.
- El a vrut stadionul, i-a spus că nu i-l dă, că nu știu ce se întâmplă, se dau doi peste cap acolo sau că fac târgul prin jurul stadionului și că nu poate și cu târgul, și cu ăla. Păi, ți se pare normal? Păi, atunci de ce ai făcut, mă, baza sportivă?

- Aveți dreptate.
- Până la urmă, sunt banii românilor, de ce să nu mi-l dai să fac sport? Dar nu legea modifică asta. Domnul Becali normal că vrea. În lege, scrie clar că bazele sportive sunt pentru sport și prioritatea e sportul. Doar că în momentul când se predau aceste baze sportive cu valoare foarte mare, când le predă Compania Națională de Investiții, le predă cu... Că de aia se numește "de investiții", îți face investiție pentru tine, dar cumva statul să recupereze investiția. Și atunci ea se dă cu o conotație economică principală. Pentru că toate stadioanele au și hotel.

- Sau aproape toate.
- Nu le vedem, asta e altă parte. Și alea ar fi trebuit deschise tot pentru sportivi. Toate stadioanele au cantină, toate stadioanele au bază sportivă sub stadion, toate stadioanele au o parcare, toate stadioanele sunt utilate, cum ar trebui să fie utilat un stadion mare. Și cele mici, de la Rapid, de la Arcul de Triumf sunt utilate cu de toate. Înăuntru, toate sunt închise cu lacăt.

- Avem stadioane frumoase și utilate și nu știm să le folosim.
- Nu știm, pentru că statul e un administrator... Le predă statului, dar statul este un administrator prost și administrează prost. După aceea ajunge la degradare, după care se bagă alți bani că este degradat și uite așa ne învârtim în jurul cozii și nu ajungem la nimic.

- Din păcate.
- Ca să ți le închirieze, procedura de închiriere a bazelor sportive sau a astfel de stadioane costă foarte mult. E de muncă și cineva trebuie să muncească și nu mai bine le ții închise ca să nu muncească nimeni și să se degradeze? Deci stadioanele alea, ca să-ți dai seama, nu că sunt utilate, au și televizoare, au și lenjerie și bucătăriile au și veselă, și furculiță și așa mai departe! Deci toate sunt utilate cu ultima generație de aragaze și așa mai departe.

- Pentru sportivi.
- Repet, dar cine le vede? Singurul care a dat drumul și care este într-o stare economică bună este stadionul Rapid pentru că acolo funcționează și hotelul pentru sportivi. Sunt cantonate handbalistele și alte sporturi. Funcționează și cantina și se mănâncă la cantina proprie și așa mai departe. Cine a vrut poate.

Monica Iagăr, politician în partidul extremist, AUR: „Pe băiatul meu îl cheamă Vladimir după Vladimir Putin! E dinamic, e bombă”

- Un alt subiect despre care ați vorbit deschis este legat de operațiile estetice. Mai vreți să vă mai faceți ceva?
- Dar îmi fac tot timpul și am făcut tot timpul nu pentru a fi pe podium, ci pentru că hialuronicul ăla pe care îl vedem noi că se face, ăla îl producem și noi. Dar dacă la noi sportul de performanță a fost reversul sănătății, atunci îți mai trebuie să faci un hialuronic pentru că automat trebuie să regenerezi celulele. Sportul de performanță te toacă, nu te face manechin. Și da, tot timpul am recunoscut, ar fi culmea!, dar ce vrei să fac, să mă ascund în spatele ușilor?

- Dacă vin la dumneavoastră fetele dumneavoastră și vă zic că vor să își facă ceva, ce spuneți?
- Păi, și-au făcut. Noi nu facem pentru estetic neapărat. Ci pentru a mai mișca unele, altele, dar nu că suntem habotnice și, mamă, a trecut luna și trebuie să facem asta sau aoleu, trebuie să-mi țin socoteala la șase luni, nu. Ne mai aducem aminte din când în când.

- Dar ce părere aveți despre femeile care abuzează de procedurile astea?
- Suntem libere, nu vezi că suntem într-o țară liberă? Cum e și cu sportul, nimeni nu face nimic, dar toată lumea se pricepe la fotbal.

- În urmă cu șase ani, a venit pe lume băiatul dumneavoastră, Efrem. Care are un nume deosebit. Care este povestea numelui?
- Efremică fără frică. Vine de la Sfântul Efrem cel Nou, pentru că l-am vrut și pentru că în momentul când făceam FIV-uri (n.r. fertilizare in vitro) se prindeau sau nu se prindeau. M-am rugat la Sfântul Efrem și am zis că dacă îmi dă un băiat i-l și duc, ceea ce am și făcut imediat după botez, și îi și pun numele Efrem. Și așa se numește. Îl cheamă Efrem după Sfântul Efrem. Îl cheamă Vladimir după Vladimir Putin. Și îl cheamă Daryus, pentru că îmi trebuia un nume cu Y, pentru că și fetele au Maya cu Y, Ayana cu Y și le-am spus fetelor "Găsiți-i un nume în care să-i puneți Y" și am spus Daryus cu Y.

- Dar cu cine sunteți mai dură, cu fetele sau cu cel mic?
- La fel. Nu e vorba de duritate, e vorba de rigurozitate.

- Ați spus despre cel mic că ați vrea să facă sport...
- Ăsta e dinamic. Bombă! Ar putea să facă orice sport. Să sperăm că o să facă un sport. Are abia 5 ani, îți dai seama, nu putem să-l aruncăm în mrejele sportului de la 5 ani. Cu motricitatea te naști. El se dă peste cap singur. Are saltea în casă. A învățat primii pași în sală, pe tatami. Deci s-a născut într-o sală de sport. Și mai tot timpul a fost după noi. El nu a avut bonă. Pentru el orice înseamnă sport, să sară, să se dea peste cap, să se arunce...

- Ați vrea să vă calce pe urme, să facă atletism?
- Da, îmi arată și cum sare pe spate. Știe să sară și pe spate, că s-a uitat la niște filmulețe cu mine. Da, să facă orice, numai să facă ceva ce-i place, pentru că dacă nu îți place, indiferent ceea ce faci, nu duci la performanță. Cât timp îți place, fă orice lucru, dar fă-l cu plăcere! Nu neapărat din punct de vedere financiar și de a-ți face gânduri de dinainte. Și cu siguranță-ți iese.

- Ați iertat-o pe Gabriela Szabo pentru declarațiile pe care le-a făcut despre dumneavoastră?
- Eu nu trebuie să iert pe nimeni. Dumnezeu este Cel care iartă. Sunt declarațiile ei și cred că ar trebui să se ierte singură pentru toate declarațiile pe care le face, indiferent sub ce formă. Nici n-am fost supărată pe ea, că n-am timp să mă mai împac. Eu nu mă supăr pe nimeni, că nu știu dacă ne mai împăcăm.

- Sunteți zen.
- Eu sunt zen. Să știți că și dimineața nu mă trezesc nici supărată și nici certată. Că poate a doua zi nu mai sunt și rămâi tu cu gândul că te-ai certat cu mine. Nu, eu nu mă cert cu nimeni. Chiar spun în față tot ce am de spus. OK, dacă aia e părerea ta, te las și tu pe drumul tău și eu pe drumul meu. Fiecare cu drumul ei.

Monica Iagăr: „Eu nu mă cert cu nimeni și chiar spun în față tot ce am de spus” + cele 3 femei care au inspirat-o

- În final, spuneți-mi, vă rog, trei femei care v-au inspirat în viață și în carieră.
- În primul și în primul rând, Viorica Viscopoleanu, antrenoarea mea care mi-a fost exemplu. Mama, că mi-e mamă, pentru că mama mea a fost frumoasă și elegantă la tinerețe și am vizual încă imaginea cu ea. Și așa, din altă lume, nu știu dacă am modele. Eu extrag din fiecare model câte ceva. N-am un model anume să zic că aș vrea să fiu așa. De la aia așa, de la cealaltă câte un pic și îmi fac modelul propriu.

- Cum era Iolanda Balaș?
- A fost la Steaua și este generația doamnei Viorica Viscopoleanu. Iolanda a fost cea mai bună și cea mai remarcabilă săritoare în înălțime din Români. Dar după aceea a fost Alina Astafei, au mai fost și alte fete care au avut performanță. Săritura în înălțime a fost o probă pe care au practicat-o fetele frumoase și înalte. Cezara Dafinescu, poftim!

- Serios?!
- A făcut săritura în înălțime, chiar e campioană națională. Să știi că mă întâlnesc cu multe femei de afaceri care îmi spun că în tinerețile lor făceau săritura în înălțime, dar n-au ajuns la performanța mea pentru că s-au dus spre alt domeniu, cum e Cezara. Cezara era foarte încântată că sare în înălțime.