EXCLUSIV „Am trecut linia de finiș și am făcut comoție cerebrală” » Povestea impresionantă a celei mai rapide atlete din România, Maria Mihalache: „M-am trezit la spital, cu o pancartă mică pe care scria «winner»”

Pasionată de modă, având prezentări la activ, Maria strălucește pe pista de atletism, acolo unde câștigă concurs după concurs. Povești emoționante, accidentări neprevăzute și culisele unui sport care altădată era la putere în România, în emisiunea „La feminin”.

Inclusiv dezvăluiri în premieră de după succesul din Grand Prix-ul de la Ierusalim, unde imediat după ce a trecut linia de sosire a căzut și s-a lovit cu capul de pământ, făcând o comoție cerebrală.

- Bine v-am regăsit la o nouă ediție a emisiunii "La Feminin"! Astăzi încercăm să ținem pasul cu Maria Mihalache, pentru că este cea mai rapidă româncă în anul 2024.
- Mulțumesc și eu că m-ați invitat!

- Ce faci, cum ești?
- Bine, sănătoasă, de la antrenament chiar.

- Ai venit direct de la antrenament?
- O fugă pe acasă, dar da.

+37 FOTO

- Îți ocupă cam toată ziua atletismul?
- Mare parte din zi, da, pentru că fac două antrenamente. Momentan, nu, pentru că abia am început noul sezon, dar săptămâna viitoare urmează să încep cu două antrenamente pe zi.

Maria Mihalache, atleta cu peste 150 de medalii la 21 de ani: „Îmi place gloria, să fiu cea mai bună!”

- Cum te-ai apucat de atletism?
- O întrebare foarte amuzantă, am un frate mai mare cu trei ani și mereu când mă întreceam cu el, îl băteam. Ceea ce nu era normal, că era și băiat, și mai mare decât mine. Iar la școală, pe timpul ăla, nu știu dacă acum se mai dau, am primit un flyer. L-am dat părinților mei și au hotărât să mă ducă pe mine la atletism, nu pe el.

- Și așa ai ajuns la atletism.
- Da, sper să nu vadă partea asta, că mereu mă înjură când vede.

- Câți ani aveai?
- Când m-am apucat? Urma să împlinesc șapte ani.

- Și cum a fost impactul cu atletismul? Ți-a plăcut? Nu ți-a plăcut la început?
- Sincer, nu mai țin minte așa bine ce sentimente aveam atunci. Eram foarte mică, dar pot să zic că a avut un impact pozitiv în viața mea.

- Dar erai agitată când erai mică? Spui că te întreceai cu fratele tău. Te întreceai și cu ceilalți băieți pe la școală?
- Da, da, da.

- Și îi băteai pe toți?
- Da. Chiar și la liceu, și în școala generală. Mereu am avut parte de astfel de provocări. "Hai să ne întrecem, hai să ne întrecem, că sigur te bat!". Și nu mă bătea niciunul! Chiar și fotbaliști, care mereu alergau la antrenamente, făceau sprinturi, ceea ce fac și eu, nu m-au bătut.

- Ai ajuns la atletism, dar ai și rămas în domeniul ăsta. Ce te-a făcut să rămâi? Ce ți-a plăcut?
- Păi, pot să zic că îmi place gloria, îmi place să fiu cea mai bună și îmi place sportul, pur și simplu îmi place ceea ce fac. E ca un bun job.

+37 FOTO

- Cine te-a îndrumat?
- Păi, în afară de părinții mei, care au fost primii care m-au îndrumat spre a face sportul ăsta, cred că nimeni. Antrenorul meu a avut un rol important în a mă îndruma spre partea asta, dar primul pas l-au făcut părinții mei.

- Ei ce spuneau când vedeau că te întreci cu ceilalți băieți și că îi bați chiar?
- Aveau satisfacția lor.

- Și apoi, când ai început să concurezi, veneau la competițiile tale?
- Da, mereu m-au susținut, mereu au fost lângă mine. Dacă au fost competiții internaționale s-au uitat pe live, n-au putut să ajungă, dar mereu au fost cu mine. Și au fost pro în a face sportul ăsta. Adică nu au fost cum sunt unii părinți: "Lasă sportul, e cartea mai importantă". Nu! În cazul de față au văzut că asta mi-e chemarea și m-au susținut din plin.

- Dar sunt unii sportivi cărora nu le place să vină apropiații la competiții. Tu cum ești?
- Adică, nu toată lumea vrea să fie susținută? E vorba despre emoții? Nu, mie îmi place să vină lumea să mă vadă, să mă susțină, îmi dă un boost, așa. Și să trag, oricum trag, dar parcă mai mult ca să le arăt că n-au venit degeaba.

- Să-i faci mândri.
- Exact, exact.

- Cum s-au împăcat atletismul și școala?
- S-au împăcat destul de bine. Am avut niște probleme cu timpul în clasa a VIII-a, în clasa a XII-a, când am avut Capacitatea, respectiv BAC-ul. Dar am știut să-mi împart timpul ca să le fac pe amândouă. Știu că majoritatea copiilor se lasă că sunt în clasa a VIII-a și trebuie să dea Capacitatea sau că trebuie să dea BAC-ul și urmează facultatea. Ei bine, la mine n-a fost cazul, am vrut să le fac pe amândouă, am vrut să-mi continui și studiile și să fac și ceea ce-mi place.

- Acum ești studentă sau ai terminat?
- Sunt studentă. De fapt, am intrat primul an la master.

- Ce studiezi?
- Facultatea de Sport.

- Și ai vrea după aceea să și profesezi, să faci ceva în domeniul ăsta, poate profesor de sport?
- M-am dus spre profesoară de sport și să zic că aș avea o îndrumare. Nu sunt sigură dacă asta vreau să fac, o să văd. Mai e mult, oricum. Am timp.

- Îți mai amintești prima competiție?
- Ha, ha, ha! Prima competiție... Da, mi-aduc aminte. Știu că am luat locul doi. Venisem de aproximativ două săptămâni. Efectiv, am participat și antrenorul meu a rămas șocat pentru că colegele mele de atunci erau de un an, doi în grupă. Am venit eu și le-am bătut și era: "Ce?!".

- La două săptămâni după ce te-ai apucat de atletism, ai și luat argintul.
- Da, exact, exact.

- Și apoi, prima medalie importantă care ar fi?
- Păi, o să încep cu o medalie la Campionatul Național de Seniori, deși eram junioară. A fost un pas pentru mine să reușesc să iau medalii la seniori, să mă bat cu cei mai mari și cei mai buni. Eram cam cu vreo șase ani mai mică decât ceilalți.

- Ce ai simțit atunci?
- Împlinire! Că munca mea dă roade, satisfacție.

- Ești campioană națională la doar 21 de ani. Ce înseamnă pentru tine această performanță?
- Performanța asta am mai simțit-o și în 2022, când eram încă junioară și am reușit să iau tot aurul la seniori. Acum sunt iar campioană națională de seniori. Repet, simt că munca mea dă roade, pur și simplu. Și că trebuie să continui pe acest drum, pentru că mai am foarte multe de arătat.

- Ce faci cu medaliile?
- Le-am atârnat pe perete pe toate și nu mai am loc. Nu știu ce o să fac pe viitor.

- Câte sunt? Le-ai numărat? Ai ținut șirul?
- Nu știu exact să vă zic. Dar acum un an, când le-am numărat ultima oră, aveam undeva la 150, plus, minus. Și s-au mai adunat vreo 10 anul ăsta, parcă.

- Dar care e cea mai dragă ție?
- O medalie la Campionatul Balcanic. Sunt dublă campioană balcanică în 2021, la 100 și la 200 de metri. Și cred că alea îmi sunt cele mai dragi, pentru că a fost o competiție majoră. Am participat cu 20 și ceva de țări, 23 sau 24. Și a fost ceva important pentru mine să fiu cea mai bună.

Maria Mihalache, momente de coșmar la Grand Prix-ul de la Ierusalim: „Simțeam că urmează să cad! Am făcut comoție cerebrală”

- Hai să-ți facem un scurt CV, te las pe tine să te lauzi un pic, să ne spui ce performanțe ai obținut de-a lungul carierei.
- Dublă campioană balcanică la 100 și la 200 de metri. Nu mai țin minte de câte ori sunt campioană națională, de o grămadă de ori. Sunt finalistă la Campionatul European de juniori. Și am fost, în 2021, locul 9 mondial, tot la Campionatul Mondial de Juniori.

- Practic, a noua cea mai rapidă fată din lume în anul 2021. Ce a însemnat pentru tine?
- Așa sunt identificată cam peste tot. Maria Mihalache, a noua cea mai rapidă fată din lume. A însemnat foarte mult pentru mine. A însemnat un pas înainte. Și de aici vreau să ajung și mai sus și să fiu catalogată cât mai sus. Nu pot să mă pronunț cu cea mai rapidă fată din lume, pentru că eu știu foarte bine cât de greu este să ajung acolo.

- Dar cât de importante sunt clasamentele astea până la urmă? Contează cu adevărat astea sau medaliile? Ce e mai important?
- Medaliile. Categoric, medaliile. Pentru că de clasament nu prea ține nimeni cont. Cel mai probabil o să se uite că în 2021 am fost a noua cea mai rapidă din lume. Dar așa, dacă am niște medalii, o să zică: "A, ai medalie la Campionatul European, ești campioană sau vicecampioană europeană".

+37 FOTO

- Acum ceva timp ai concurat și ai câștigat Grand Prix-ul de la Ierusalim, dar ai avut parte de o accidentare care a speriat pe toată lumea.
- Nasoală, da!

- Tu ai câștigat, ai ieșit pe primul loc acolo și imediat după ce ai trecut linia de finiș ai căzut cu capul de pământ și ai făcut comoție cerebrală.
- Da, exact. Am câștigat cursa, am trecut linia de finiș. Tot ce știu este că simțeam că urmează momentul ăsta, deși e foarte ciudat, pentru că n-am pățit asta în 14 ani de sport, n-am pățit așa ceva. Nu știu din ce cauză s-a întâmplat chestia asta, chiar nu îmi explic, nu mi-am găsit încă un motiv. Dar știu că urma să cad, simțeam că urmează să cad și m-am chinuit cumva să trec de linia de finiș pentru că eram prima și trebuia să câștig. Și, cumva, pe ultimii 20-30 de metri a fost doar inerție. Nu știu dacă se știe cursa aia sau nu, eram cu foarte mult în față și pe ultimii metri, pentru că am mers doar din inerție, s-au apropiat adversarele mele de mine. În momentul ăla am făcut comoție cerebrală, nu mai țin minte...

- Dar nu te-ai împiedicat de nimic, nu?
- Nu, pur și simplu, din ce văd pe filmări, pentru că doar așa pot să-mi aduc aminte, aș fi călcat cumva strâmb și la viteza aia am luat direct cu tartanul și cred că de-aia am făcut comoție cerebrală... Pentru că am mai căzut, dar fiind la viteză mai mică, n-am pățit nimic. Tot ce pot să zic este că nu prea țin minte nimic de acolo.

- Și ce-a urmat?
- Am ajuns la spital, m-am trezit la spital, oamenii de acolo mi-au zis că... Unii mi-au zis că am căzut în mijlocul cursei, alții mi-au zis că am câștigat și eu nu mai știam ce am câștigat. Am avut la gât o pancartă mică pe care scria "winner". Eu nu mai țineam minte.

- Dar...
- În timp, am încercat să-mi aduc aminte și tot ce s-a întâmplat a fost ca un vis. Și cum visele se uită, nu mai știam foarte bine. Adică nu legam, nu era realitatea. Efectiv nu puteam să țin minte pentru că era ca un vis. Și am făcut legătura asta pentru că oamenii mi-au zis lucruri și eu visam că se întâmplă. Și așa știu tot ce știu.

- Dar îți mai amintești cum erai când te-ai trezit acolo? Erai panicată, te-ai speriat? Ce ai simțit?
- Eram un pic panicată pentru că plecasem singură. Nu plecasem cu antrenor, nu plecasem cu nimeni din federație. Plecasem pur și simplu singură. M-am trezit singură într-o țară străină la spital și fix așa a fost reacția mea: "Sunt singură în Israel". "Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat?". Dar mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva și am încercat să mă calmez, să trec peste. Adică a fost o reacție de scurtă durată.

- Bănuiesc că a fost totuși un șoc pentru tine.
- Da, păi, m-am trezit cu tot felul de petice pe mine. Cred că mi-au fost făcute analize, eram foarte julită peste tot. Încă mai am niște semne de acolo, vânătăi, cicatrici. Am fost foarte julită.

- Ai rămas și cu semne după momentul ăla!
- Da, din păcate, da.

- Și verdictul a fost comoție cerebrală. Bănuiesc că ți-au recomandat repaus. Cât ai stat atunci?
- 10-14 zile, cam așa.

- Și în perioada asta chiar nu ai făcut sport?
- Nu, nu am făcut nici măcar un pic de efort. La cel mai minor efort, adică nu să alerg sau chestii pe care le făceam în mod normal, amețeam. Amețeam și mă durea capul.

- Și acum ești OK? Mai ai episoade?
- Sunt OK. Sunt tipul ăla de persoană care dacă trece printr-o chestie, trece de tot. Adică nu mai vrea să-și amintească nimic de ea. Efectiv uită. Adică doar când sunt întrebată povestesc. Și povestesc fără nicio problemă. Adică nu mai am sechele.

- Apoi cum au făcut? Te-au căutat ei ca să intri în posesia medaliei?
- Da, nu mi-au dat-o la spital. A venit directorul concursului la hotelul unde eram cazată, a doua zi, să mi-o aducă.

- Ai mai putut să te bucuri de medalia aia?
- Nu o să mint. Nu. Chiar nu!

- Ce ai simțit când ai primit-o?
- N-am simțit bucuria aia de a urca pe podium la un concurs internațional. Mai ales pe primul loc. N-am poze de pe podium să mă bucur, n-am filmări. Dar dacă așa a fost să fie, așa a fost să fie. Și trecem peste. Și o să fie mai bine pe viitor.

Maria Mihalache a avut „un an de pauză groaznic”: „Două rupturi musculare! Horror, infiltrații, nu suportam să merg”

- După momentul ăsta, ți-ai luat ceva măsuri de precauție? Te uiți mai atent atunci când alergi?
- În proba mea nu există să te uiți mai atent. Sunt doar 11 secunde și știi că trebuie să fugi cât de repede poți. N-ai timp să te gândești la nimic. Adică nici nu respir de multe ori. Am curse când respir, am curse când nu respir. Pentru că totul se întâmplă așa... Rapid!

- La scurt timp după aceea, ai reînceput să concurezi.
- Întâi am concurat la Campionatul Național de Seniori la Cluj și după a urmat cel de Tineret de la Craiova.

- Cum ți-ai găsit motivația să te duci din nou la o competiție?
- Fără să îmi fie frică să nu pățesc același lucru?

- Da!
- Nu m-am mai gândit. Efectiv, nu aveam niciun episod că aș putea să pățesc asta din nou. M-am dus și am făcut ce știam că trebuie să fac.

- Și la Craiova, ai luat patru medalii de aur, nu?
- Da, la 100 și 200 de metri, 4x100 și 4x4.

- Și ce a însemnat pentru tine să vii după acel incident cu aceste patru medalii de aur?
- Mi-a redat încrederea că pot să o iau de la capăt, chiar dacă trec printr-un necaz, o problemă, pot să o iau de la capăt, și că trebuie să continui.

- A fost acesta cel mai dificil moment din cariera ta până acum?
- Nu a fost chiar cel mai... Dar a fost printre!

- Serios?! Dar care a fost cel mai dificil?
- De exemplu, mai recent a fost anul trecut. Am fost campioană națională de seniori în 2022 și acum din nou. Bine, a fost o pauză de un an care a fost foarte groaznică pentru mine.

- Ce s-a întâmplat?
- În iarnă, am suferit două rupturi musculare pe coapsa stângă și, respectiv, pe coapsa dreaptă, după ce m-am făcut bine pe coapsa stângă. Asta a fost în sezonul de iarnă, unde a fost jale. După aia, mi-am revenit, am reușit să trec peste și în vară am avut o ruptură musculară la iliopsoas, un mușchi care este foarte în interior și e foarte greu de tratat.

- Aoleu. A fost...
- A fost, efectiv, horror! Mă durea când mergeam, nu suportam să merg. Dacă mergeam cinci minute, nu mai puteam, trebuia să stau jos. Nu puteam să merg și nici nu știam cum să tratez asta mai repede, că urma să particip la Campionatul Național de Seniori din nou. Unde, din fericire, am luat locul trei. Dar știam că nu e ce trebuie, pentru că pot mai bine de atât, dar în momentul ăla atât am putut. Eram zero antrenament, zero formă, zero tot. Și cu dureri am alergat. Dar bine că am trecut peste.

- Deci nu erai recuperată sută la sută?!
- Nu, puteam să pățesc ceva și mai rău. Am riscat!

- De ce ai riscat? De ce ai vrut să concurezi, știind că nu ești sută la sută?
- Și că am vrut eu, și că a vrut antrenorul, și că a vrut clubul meu. Sunt mai multe la mijloc...

- Deci momentul acesta se bate acolo, cu căzătura de la Ierusalim, ca gravitate.
- Da. Partea bună la căzătura asta a fost că, deși, mă rog, am semne pe corp, dar să zicem că sunt neimportante, a trecut un pic mai repede. În schimb, anul trecut a fost o perioadă de câteva luni bune și dacă adăugăm și lunile din iarnă, a fost cam tot anul rău, foarte rău.

- Practic, tot anul a trebuit să stai prin recuperări?
- Prin recuperări. Am ajuns să fac infiltrații cu PRP (n.r. infiltrații cu plasmă » platelet rich plasma) și n-am avut continuitate încât să pot să ajung la un nivel mai sus. După aia, m-am antrenat cât m-am antrenat și în mai am pățit asta, problema din Israel, și urma să plec la Campionatul Balcanic de Seniori. Și cumva și căzătura asta m-a oprit din multe. Adică, dacă mergeam la Campionatul Balcanic de Seniori, după poate urmau Europenele de Seniori, așa nu au mai fost competițiile internaționale. Au lipsit, în afară de cea din Israel, au lipsit.

- Au venit una după alta și ți-au pus pauză carierei...
- Da, adică a durat un pic, 10-14 zile, dar m-au scos din formă. M-au scos din formă și am ratat și competiții internaționale.

- Ai mai avut probleme după aceea legat de accidentările astea la picioare?
- Acum sunt sută la sută, din fericire.

- Ce a fost cel mai dificil în perioada asta?
- Eram mai mereu tristă, că nu pot să fiu acolo, pe pistă. Nu pot să mă antrenez, concursurile vin. Și da, și să merg zilnic la recuperare, să știu că nu sunt bine și că nici nu mă pot trata... Am fost la recuperare o lună jumate, am intrat pe pistă, am făcut un antrenament, iar de la capăt. Adică de-aia și a durat atât de mult, pentru că, fiind mușchi foarte în interior, a fost foarte greu de tratat și după a trebuit să ajung la infiltrații cu PRP, mă rog, nu știu de ce nu mi s-a zis să le fac mai devreme.

„Nu simt că eu ca persoană rezonez cu un psiholog sportiv! Nu prea aveau tupeu băieții să-mi dea bullying”

- Cât de important este mentalul pentru un sportiv, în special într-o perioadă ca asta?
- Sută la sută cel mai important! Pentru că dacă știi că nici nu ești antrenat și mai ai și mentalul la pământ, te îngropi singur, efectiv!

- Tu ai lucrat și pe partea asta?
- Am încercat să văd partea plină a paharului, încercam să zic că e OK!, că după acea furtună vine curcubeul și că vin și momentele bune și să nu mă deprim singură.

- Dar nu ai apelat la un psiholog sportiv?
- Nu, nu.

- Dacă, Doamne-ferește!, ți s-ar mai întâmpla o dată, ai lua în considerare?
- Poate că aș lua în considerare varianta asta, dar nu simt că eu ca persoană rezonez cu un psiholog sportiv. Eu de la natură încerc să mă ajut singură. Dar mulți sportivi lucrează și sunt de acord în cazul fiecăruia să apeleze, dacă este nevoie, că sunt mulți care au mentalul mai slab și doar asta le mai trebuie. Dar eu, neavând mentalul mai slab, simt că nu este necesar. Dar, cine știe, poate în viitor...

- Cum crezi că poți tu să te ajuți pe tine să treci peste o pasă din asta?
- Gândind, efectiv, doar pozitiv! Dacă îmi vine un gând rău să-l înlătur și să mă gândesc doar la momentele bune care au fost în viața mea. Încât să-mi redea o stare de bine. Și atunci starea de bine mă ajută. Dacă iar vin momente grele, iar încerc să mă gândesc la momentele fericite.

- Un mental puternic e important atât în viață, cât și în sport. Mă gândesc că și la antrenamente te încurajezi singură să obții cel mai bun timp al tău sau să îndeplinești un anumit obiectiv.
- Da, chiar da, pentru că simt că mă ajută dacă gândesc așa, trag mai bine. Dacă am antrenamente și cu băieții, mereu îmi zic că trebuie să-i bat, trebuie să-i bat. Și mă ajută foarte mult chestia asta.

+37 FOTO

- Adică și după atâția ani, încă te lupți cu băieții și vrei să îi întreci.
- Da, pe unii. Nu o să zic că mă întrec cu cei mai buni din țară, dar cu unii mai buni, care ar fi trebuit să fie mai buni decât mine, da.

- E o satisfacție mai mare când îi întreci pe băieți?
- Da, da. Chiar da!

- Ce îți zici tu ție?
- "Wow!". Și vorbim de băieți care fac sportul ăsta totuși, adică nu vorbim de băieți de pe stradă, că acolo nici nu-mi pun problema. Băieți care fac sportul ăsta și proba asta.

- Ai fost vreodată victima bullying-ului, la școală, când erai mai mică, din cauza asta? Mai făceau glume?
- Nu, nu. Nu prea aveau tupeu băieții să-mi dea bullying! Pentru că eram și așa mai, cum să zic... Mereu am fost mai impunătoare! Nu prea își permiteau să dea bullying. Adică, de multe ori, când vedeam că sunt unii care dau la alții bullying, le luam apărarea ălora, pentru că erau mai slabi așa, sărăcii, nu prea știau cum să se raporteze la bullying. Și mereu interveneam și îi ajutam. Mi se pare că poți să deprimi așa un om și poate chiar să rămână cu niște sechele. Și nu merită.

- Care este cea mai frumoasă amintire a ta din copilărie?
- Sunt un pic luată prin surprindere, nu știu ce să zic. Chiar nu știu ce să zic. Mergeam la bunicii mei la țară și mereu când venea perioada de vacanță de vară, când se termina școala, ne adunam toți. Fie unii erau în alt oraș, alții în altă țară și ne adunam toți la țară, la bunicii mei. Și acolo ne petreceam toată vacanța de vară, adică trei luni. Și încă îmi aduc aminte cu drag de vremea aceea, când efectiv nu aveam nicio problemă, nu aveam nimic și doar ieșeam, ne jucam, veneam să mâncăm. Eventual o mai ajutam pe bunica la grădină sau ce treabă avea ea. Iar ne jucam, dormeam, tot așa. A fost o parte din viața mea foarte frumoasă.

- Nu aveai stresul facturilor, școlii, facultății.
- Exact. Nu aveam niciun stres. Nu mă gândeam la nimic. Doar mă bucuram de viață și atât.

Maria Mihalache visează la Jocurile Olimpice din 2028: „Suntem talentați, dar nu suntem susținuți! Mă antrenez pe un stadion denivelat”

- Ești născută și crescută în București. La tine, nu s-a pus problema să existe situația aceea cum mai auzim pe la alții, că au avut condiții mai dificile de antrenament, că au alergat pe câmpuri și așa mai departe, nu?
- Da, nu am avut parte de aceste condiții. Dar părinții mei nu au avut neapărat o situație bună financiară încât să mă susțină mai mult. Dar, din puținul lor, m-au ajutat și m-au susținut până într-un punct și le mulțumesc foarte mult!

- Care au fost cele mai dificile condiții în care ai fost nevoită să te antrenezi?
- Nu pot să zic că am avut momente dificile.

- Le-am întrebat și pe celelalte atlete care ne-au trecut pragul despre "uniforma" în care concurați. Nu ești un pic pudică atunci când vine vorba de acea costumație?
- Acum, nu mai sunt. Nu mai sunt. După atâția ani, nu mai sunt. Să zicem că eram la început, când eram mai mică. Acum m-am obișnuit, știu că așa trebuie să alerg și nu mă mai gândesc la asta.

- Te ajută totuși?
- Da, e mai benefic. De exemplu, am avut curse când am alergat, efectiv, ca la antrenament. În colanți lungi și tricou că era vreme nasoală. E o diferență. Te simți mai liberă în acel costum. Nu te simți așa, strânsă pe tine. Simți că pur și simplu ești mai liberă. Și cred că asta ajută. De asta toate sportivele aleargă așa.

- Acum ce urmează pentru tine? Ce obiective ai?
- Obiectivul meu pe termen lung este, clar, Jocurile Olimpice. Și, pe termen scurt, am la anul Campionatul European de Tineret. Sunt calificată deja și la 100, și la 200 de metri. O să fug în ambele probe. Până atunci aș mai avea Campionatul European de seniori în luna martie. Sper să mă calific. Dar până atunci, Campionatul European de Tinere, unde sunt deja calificată.

- Când te vedem la Jocurile Olimpice?
- 2028!

- Sută la sută te vedem acolo?
- Sunt sigură pe mine, dar nu pot să zic acum, să mă pronunț că ajung. Dar sunt sigură că pot să ajung!

- Ai urmărit această ediție a Jocurilor Olimpice?
- Da, da. Mai mult la sportul meu, să fiu sinceră.

- Și cu ce impresie ai rămas?
- Sincer, cu nicio impresie.

- Poate atletismul românesc mai mult?
- Da, da. Cu impresia asta chiar am rămas, pentru că suntem talentați, dar nu suntem susținuți. Din păcate. Și doar sportivii care cumva reușesc să fie susținuți din altă parte sau de către părinții lor ajung acolo. Mă rog, nu vreau să mă pronunț. Diferite mijloace. Dar ideea este că sunt mulți sportivi mai talentați care poate nu reușesc să ajungă, că au nevoie de suplimente, au nevoie de doctor, au nevoie de un nutriționist care să le dea un plan alimentar, să mănânce doar ce este mai bun pentru ei și asta să le dea energie, să nu îi moleșească.

- Deci tot la bani ajungem. Tu poate vii cu o mentalitate mai fresh, fiind atât de tânără. Ce ar trebui să facem ca să readucem atletismul acolo unde a fost?
- O să ajung la Guvern. Banii pentru sport sunt foarte, foarte puțini. Nu sunt stadioane unde să ne antrenăm. Eu mă antrenez pe un stadion denivelat, "Iolanda Balaș Soter". Efectiv, când am început să mă antrenez din nou aici, deja mă dor toate... fiind sportivă de performanță. Nu sunt stadioane, deși zic că am condiții unde să mă antrenez pentru că nu mă antrenez pe câmp, dar totuși nu sunt condiții cum ar trebui să fie. Nu sunt centre de recuperare pentru toți sportivii. Hai să zicem ăia mai buni, care totuși iau locurile 1, 2 și 3 la Campionate Naționale și sunt o speranță. Nu e efectiv nimic! Doar te duci la antrenament și încerci tu singur cu tine. Deci o să ajung, că nu sunt condiții, nu sunt bani pentru sport, pentru orice altceva sunt bani, dar pentru sport nu.

- Dar se poate trăi din atletism la ora actuală?
- Da și nu. Adică nu e ca la celelalte sporturi de echipă unde un jucător care poate e și mult mai slab decât noi, adică care nu e campion național de seniori, ia 10.000-14.000 de euro. Noi, 3.000 de lei! 2.500 de lei, depinde de fiecare, poate și 4.000 de lei. Din ăștia, de la o vârstă, trebuie să-ți plătești chirie, întreținere.

- Mâncare.
- Care e foarte scumpă, foarte scumpă și s-a scumpit și mai mult în ultimul timp. Nu mai zic de refacere, de masaje, care sunt foarte importante. Adică dacă nu faci masaj de scoatere a tensiunii din picioare, riști să te accidentezi. Este cel mai important. Sunt foarte scumpe și astea. Ajunge la 200-250 de lei un masaj. Dacă trebuie să faci două pe săptămână, deja 500 de lei, ori patru săptămâni... Se adună. Deci, cam greu.

- În condițiile astea, sportivii de performanță sunt nevoiți să-și ia un job pe lângă?
- Da, categoric. Chiar cunosc un campion național de seniori, un băiat de la înălțime, care a fost nevoit să-și iau un job. Și nu consider că trebuie să ajungă în ipostaza asta, pentru că automat nu mai dai sută la sută randament la antrenament și nu mai poți să-ți faci jobul tău principal. Și trebuie să mai ai încă unul, ca să poți să trăiești.

- Și care e soluția? Ce facem? Că dacă cluburile nu au bani, de exemplu, să te plătească mai mult pe tine ca sportiv...
- Sau au bani și nu vor!

- Zici că așa e?
- În multe situații, da.

 „Cluburile au bani și nu vor să plătească un sportiv! Sper să nu fie nevoie să-mi iau un job din cauza banilor”

- Adică spui că sportivii practic nu sunt respectați îndeajuns.
- Da, unii nu sunt, alții pot să zic că sunt, dar câștigul nostru financiar nu o să ajungă niciodată ca al unui jucător din sporturile de echipă, din păcate. Deși este la un nivel mult, mult, mult mai jos. Nu mai zic de fotbal!

- Da...
- Nu vreau să intrăm în discuția despre sumele de la fotbal și de abia dacă sunt campioni național. Dar nu intrăm pentru că așa e de când lumea și pământul. E și foarte vizionat sportul, n-am ce să zic. Vinde și foarte mult. Ce ne trebuie nouă? Mai multă vizibilitate. Ar trebui, din punctul meu de vedere, să fie dat Campionatul Național mereu la televizor, să se vorbească, lumea să înceapă să știe sportivii. Cred că un om de pe stradă nici nu știe dacă avem medaliați europeni sau mondiali, și avem! Habar n-are de ei. Îi vede pe stradă, trece pe lângă ei și nu știe pe lângă cine trece. Pentru că nu e mediatizat sportul și cred că și de asta nici nu sunt bani.

- Adică să vină bani și din sponsorizări.
- Da.

- Tu încă ești la facultate și îți ocupi timpul cu asta. După ce vei termina facultatea, te gândești și tu să îți iei un job?
- Nu mă gândesc să-mi iau un job. Mă gândesc să... Bine, sper să nu fie nevoie să-mi iau un job. Mă gândesc să fac sută la sută sportul ăsta, adică jobul meu principal. Asta mă gândesc și sper să reușesc. Nu știu... Sper să nu fie nevoie să ajung să-mi iau un job din cauza banilor.

- Care e motivația ta zilnică? De ce te trezești dimineața să te duci la antrenament?
- Țelul meu, pe care mi l-am pus de când eram micuță, acela de ajunge la Jocurile Olimpice și, mă rog, de aici, finalistă, medaliată sau măcar în primii șase. Dar obiectivul meu, pe termen lung, ăsta mă face mereu să mă trezesc, să mă duc, să fiu disciplinată, că e greu, chiar e greu. Adică nu am mereu chef de antrenament. Uneori am, uneori nu am, uneori sunt obosită, uneori nu mi-am revenit și încă am starea aia de moleșeală, dar obiectivul mă ține pe linia pe care trebuie să fiu.

Maria Mihalache, campioană și pe podium: „Am ajuns la niște prezentări de modă și am început să fac primii mei bănuți”

- Ai cochetat și cu modelingul.
- Am cochetat în 2021, când am ajuns la niște prezentări de modă și am început să fac primii mei bănuți. Dar de atunci nu prea am mai fost. Am mai fost chemată și nu m-am mai dus, ca să rămân pe o singură latură. Dar mi-am dat seama că pot să mai fac în paralel, în timpul liber, adică fără să afecteze cumva sportul. Că pot să mă mai duc și la modeling. Și am să mă mai duc.

+37 FOTO

- Te atrage zona asta? Îți place?
- Da, mi-a plăcut foarte mult și încă îmi place. Încă țin minte că am fost la o prezentare de modă cu designeri internaționali, în Cluj, în 2021. Au fost două sau trei zile, trebuia să vin de dimineață, să stau până seara pe tocuri, să repetăm pur și simplu, să fim acolo și n-am simțit, n-am simțit greutatea. Mi-a plăcut foarte mult.

- Așa e când faci cu pasiune ceva, nu? Că până la urmă și cu sportul e la fel. Dacă n-ai pasiune, mai bine nu-l mai faci.
- Corect. Nu ajungi nicăieri dacă nu faci din drag. Cândva o să se taie.

- Acum e la modă și ideea de influencer, treaba asta cu rețele sociale. Zona asta te atrage?
- Da, pot să zic că mă atrage. Mi-ar fi un pic dificil să mă filmez în timpul antrenamentelor, pentru că nu am pe nimeni care să facă asta. Antrenoarea mea este atentă la mine. Adică nu prea pot să expun ceea ce fac la antrenamente. Doar eventual să-mi aduc un fotograf sau să fac în plus doar pentru filmări. Sau un fotograf care să ia fix cadrele live. Dar m-ar atrage.

- Poate ai reuși să mai obții niște bani și de acolo, de asta întreb, că situația este cum este în atletism.
- Așa este, trebuie să găsim diverse metode pentru a face bani. Este ceva de luat în calcul.

- Știu că ești pasionată și de dans.
- Am făcut și dans. Sunt pasionată de dans. E mai mult un hobby. Nu pot să zic că e ceva mai important. E un hobby pe care l-am făcut de drag. Am fost chiar într-o echipă de dans. Dar nu mai am timp de așa ceva.

- Te-ai apucat de dansuri după atletism, nu?
- M-am apucat de dans acum 5 ani. Atletismul a fost primul sport pe care l-am practicat. Părinții mei nu m-au dus la alte sporturi. Din păcate, din cauza situației financiare, nu m-au dus. Au văzut că sunt la ăsta bună și gata, am nimerit. Nu mai încercăm și altele. Dar m-am dus eu singurică la dans cu bănuții mei strânși.

- Dacă n-ar fi fost atletismul, ce ai fi făcut? Cum ți-ai vedea viața fără atletism?
- Foarte grea întrebarea și nu mi s-a mai pus niciodată. Nu știu!

- Model sau dansatoare?
- Dansatoare, nu cred. Model, să zic, dar și aici cred că este greu să ajungi undeva încât să câștigi mulți bani. Așa, câteva sute de lei... Nu știu dacă poate să fie un job principal. Dar m-aș duce pe modeling, poate.

„Am două plăceri vinovate care sunt la același nivel. Dulcele și fast-food-ul! Mai am mici scăpări, mici plăceri”

- Dar te-ai gândit ce ai face după retragere?
- Nu m-am gândit ce aș face după. Am în plan profesia pe care o am la facultate, în primul rând. În al doilea rând, ceea ce îmi doresc de când eram micuță e să am propriul meu business.

- Te-ai gândit la ceva anume?
- Nu. Prea departe. Asta știu că mi-ar plăcea să fac.

- Să fii antreprenor.
- Da, exact. Fratele meu are înclinația asta, deja este. De câțiva ani are propriul lui business și știu că dacă aș vrea să încep drumul ăsta, am de unde să învăț și de unde să plec în același timp.

- În timpul liber ce faci?
- Ies cu prietenii ori petrec timpul cu familia.

- Îți place să călătorești?
- Foarte mult. De atâtea ori îmi zic că după ce mă las de sport și nu mai trebuie să fiu non-stop pe pistă, aș vrea ca o parte din an, câteva luni în total, să fiu plecată în vacanță. E visul meu!

- Care este locul în care n-ai ajuns și îți dorești foarte tare să mergi?
- Locațiile exotice, Bali, Maldive. Am văzut că sunt foarte la modă și vreau să văd și eu cum este.

+37 FOTO

- Dar ai fost vreodată tentată să te muți din țară?
- Până acum, nu, pentru că nu pot. Am aici jobul meu și aici trebuie să rămân. Dar am fost în Dubai acum trei ani, am analizat pe acolo cum e și mi-ar plăcea să mă mut acolo. Mi-ar plăcea, dar rămân doar la stadiul de a-mi plăcea. Adică e un pas foarte mare să mă mut într-o țară străină.

- Am vorbit mai devreme despre importanța pregătirii mentale. Aș vrea să te întreb despre nutriție. Cât de importantă este pentru tine nutriția?
- Pentru mine și pentru orice sportiv este foarte, foarte importantă. De aici ne luăm sursele de proteine, de energie, luăm absolut tot ce avem nevoie și recuperăm ce pierdem după un antrenament. Din păcate, nu sunt un model la acest lucru. Nu am o alimentație bine pusă la punct.

- Care e plăcerea ta vinovată?
- Am două plăceri vinovate care sunt la același nivel. Dulcele și fast-food-ul.

- Deci nu poți să renunți la ele?
- De tot nu, la ceva timp mai mănânc. Nu foarte des, la câteva luni.

- Dar este vreun aliment care nu lipsește niciodată din alimentația ta?
- Proteina nu lipsește. Încerc să mănânc sănătos cât pot și eu, dar mai am mici scăpări, mici plăceri.

- Am ajuns la final. Spune-ne trei femei care te-au inspirat în viață și în carieră?
- N-am un model anume. Încerc să fiu eu însămi. Dar dacă mă uit și la alte sporturi, pot să zic și de Simona Halep. Cât de devotată este și prin ce a trecut, și faptul că a trebuit să-și facă operația de micșorare a sânilor... Și e ceva.

- Corect. E un sacrificiu imens.
- Pot să zic și de o fostă atletă, Anișoara Cușmir. Care a fost foarte devotată. Dar și de o atletă din timpul meu, foarte bună, nu știu dacă se știe sau e cunoscută și la noi în țară, Sha'Carri Richardson. E o americancă care a luat locul doi sau locul trei acum în finala de 100 de metri de la Jocurile Olimpice.

- Mulțumim că ai participat la emisiune și data viitoare te așteptăm cu medaliile!.
- Accept provocarea!

Urmărește aici toată emisiunea cu Maria Mihalache