Articol de Luminiţa Paul - Publicat sambata, 12 martie 2016 00:00
Iolanda Balaş a adunat în palmares 14 recorduri mondiale şi două titluri olimpice.
A început sportul la 9 ani, cu candoarea şi entuziasmul unei copile, şi l-a încheiat la nici 30, învinsă nu de vreo adversară, ci de propriul tendon ahilian traumatizat de atâtea bătăi.
Între primele momente şi decizia dureroasă, dar necesară, de a nu mai continua stă cariera fabuloasă a celei care a impus o dominaţie statornică asupra săriturii în înălţime. Au fost perioade în care între un record mondial şi altul nu trecuse nici măcar o lună.
În total, s-au strâns 14 performanţe de vârf mondiale şi 15 centimetri câştigaţi în patru ani, de la 1,76 metri la 1,91 metri.
Ultimul reper fixat de Iolanda Balaş aproape un deceniu, până în 1971, când o altă atletă a pus un centimetru peste. Unul singur pentru zece ani. Atât de mult fusese românca deasupra timpului său.
Păpuşile săritoare
Povestea iubirii neîntrerupte dintre Ioli şi atletism începe amuzant, aşa cum sunt uneori poveştile. Începe cu o fetiţă care, înainte de a ajunge la vârsta de mers la şcoală de juca în curtea casei din Timişoara. Cum? Îşi arunca păpuşile peste frânghia de rufe, imaginându-şi că acestea fac salturi mortale, cum văzuse ea la circ.
Ba, le mai şi certa, dacă execuţiile nu fuseseră "faine"! Alteori sărea chiar ea, iar mama, Elena, o carte pentru că murdărea rufele. Episodul originar e depănat chiar de Iolanda, în cartea sa "Atena 1896-Atlanta 1996".
Practic, însă s-a prezentat la clubul Electrica dusă de vecina Luiza Lupşa, care făcea atletism. N-a fost din prima săritură în înălţime, a trecut şi pe la semifond, dar talentul său era unic.
Şi a ieşit, până la urmă, la iveală. A fost acolo, la Timişoara, cineva care a crezut în ea, profesorul Ion Arnăutu. Mulţi ani mai târziu, campioana avea să spună că fără el nu ar fi existat nici cele două titluri olimpice pe care le-a cucerit.
Drumul a mers numai în sus, cu o uşurinţă de fulg lăsat în bătaia vântului. O vedeau atât de firavă, de subţirică şi nu-şi puteau închipui că e sportivă, cu atât mai puţin o viitoare recordmenă.
Record după record
Ajunsă la Bucureşti, a ajuns pe mâna lui Ioan Söter, primul român care trecuse peste ştacheta înălţată la 2,00 metri. A muncit enorm, zi de zi, notându-şi în caiet programul de antrenament, dur, neiertător. În 1956, sărea 1,70 metri, nou record naţional. Dintr-o dată, visul de a-l doborî pe cel mondial, care părea multora motiv de zâmbet neîncrezător, n-a mai fost atât de îndepărtat.
A mers la prima ei ediţie de JO, la Melbourne, dar fără Söter, şi n-a rezistat. S-a clasat abia a cincea la o ediţie bogată pentru români, ştampilată cu 5 medalii de aur. Un an mai târziu, ajungea şi la record mondial, 1,76 metri, la Bucureşti, egalând performanţa americancei Mildred McDaniel.
Ratarea din Australia i-a lăsat un gust amar şi o dorinţă uriaşă de a nu mai trece prin aşa ceva. Pe fiecare filă a caietului, în partea de sus, apărea obsedant un cuvânt: "Revanşă". Se antrena serios, până la istovire.
A început atunci o perioadă în care recordul mondial cădea doar doborât de Iolanda Balaş, centimetru cu centimetru, de cele mai multe ori la Bucureşti, acolo unde era pentru ea cadrul perfect. Linişte, respect, afecţiunea suporterilor.
Vis olimpic împlinit
Aşa au trecut anii şi a venit o nouă ediţie a JO, cea de la Roma. Pe 8 septembrie, într-o zi ploioasă, rămăsese deja singură în concurs la 1,73 m. Era campioană olimpică! A vrut însă mai mult, tot mai mult. 1,77 m, nou record olimpic. 1,81 m apoi, trecut din a doua încercare.
Ce urma? Povesteşte chiar campioana: "Am cerut să mi se înalţe ştacheta la 1,85 m. Aşa mi-a venit. Dintr-o dată, cu patru centimetri mai sus. Câţiva arbitri m-au privit, cum să vă spun, suspect (cred că eram transfigurată)".
Unul dintre ei a confirmat însă "Bene, bene, signora". A ratat primele două tentative. Înainte de a treia, din tribună s-a auzit o voce: "Nu vei putea, domnişoară!". Atunci s-a întors spre tribună şi a strigat: "Ba da. Voi reuşi, pentru că pot şi pentru că trebuie!". Şi a reuşit!
La Tokyo, patru ani mai târziu, s-a petrecut ceva asemănător. Între timp, dusese recordul lumii la 1,91 metri. Dar în Japonia era deja campioană de la 1,82. A cerut 1,86 metri, apoi 1,90 şi a izbutit, cum numai ea putea s-o facă.
Două titluri olimpice, două titluri europene, 14 recorduri, toate îi aparţineau. La revenirea acasă însă, durerile la tendonul lui Ahile, apărute după Roma s-au accentuat până la insuportabil.
A consultat medici faimoşi, a încercat tratamente, a răbdat şi a aşteptat, dar verdictul era unic, nemilos. N-a mai putut continua. Şi-a încheiat drumul când încă era sus, invincibilă, maiestuoasă, plutind peste ştachetă ca o pasăre cu aripile larg deschise.
Recordurile Iolandei Balaş
1,75 m | 14 iulie 1956 | București |
1,76 m | 13 octombrie 1957 | Bucureşti |
1,78 m | 7 iunie 1958 | Bucureşti |
1,80 m | 22 iunie 1958 | Cluj |
1,81 m | 31 iulie 1958 | Poiana Braşov |
1,82 m | 4 octombrie 1958 | Bucureşti |
1,83 m | 18 octombrie 1958 | Bucureşti |
1,84 m | 21 septembrie 1959 | Bucureşti |
1,85 m | 6 iunie 1960 | Bucureşti |
1,86 m | 10 iulie 1960 | Bucureşti |
1,87 m | 15 aprilie 1961 | Bucureşti |
1,88 m | 18 iunie 1961 | Varşovia |
1,90 m | 8 iulie 1961 | Budapesta |
1,91 m | 16 iulie 1961 | Sofia |
Citește și:
- Ultima dorință a Iolandei Balaș a rămas neîndeplinită » Care a fost proiectul ei de suflet
- Doliu în sportul românesc » S-a mai dus o legendă: Iolanda Balaș Soter a murit astăzi
- Povestea neștiută despre Iolanda Balaș » Cum l-a șocat atleta pe Gheorghe Gheorghiu Dej: "Nici eu nu ştiu de unde am avut acest curaj"
- I-a cedat inima » Iolanda Balaş-Soter a suferit opt preinfarcturi unul după altul