Articol de Mitică Docan - Publicat joi, 09 aprilie 2015 12:05
Unii îi spun în șoaptă "Iadul Nordului", alții o sărbătoresc naiv cu titlul de "La Pascale".
E cea mai importantă cursă de o zi din lume, un Monument cu o istorie ce a început în 1896 și care a supraviețuit la două războaie mondiale pentru a redefini sacrificiul în ciclism.
Paris-Roubaix e o combinație nesănătoasă între romantism și uneltire împotriva propriului trup. Sînt 254 de kilometri de haos, cu 27 de porțiuni pavate, înghesuite în partea de final a traseului, șerpuind printr-un nord al Franței aspru, în care drumurile miniere tasează coloane și cîmpurile goale urlă în timpanele cicliștilor.
De-a lungul istoriei, 10 rutieri au făcut dubla Turul Flandrei/Paris-Roubaix în acelaşi an, dar doar Boonen (2005, 2012) şi Cancellara (2010, 2013) au reuşit-o de două ori. Ambii sînt dispăruți de la linia de start, din cauza unor accidentări ce le-au spulberat speranțele pentru sezonul de primăvară.
Dar un alt mare nume și-a pregătit ultimul an în speranța unei pietre de Roubaix, după 6 ore de cursă. În vîrstă de 34 de ani, Sir Bradley Wiggins, primul cîștigător britanic de Turul Franței, în torida vară a lui 2013, vrea să demanteleze o tradiție inaugurată la un an după ce s-a născut.
Are Wiggins armele necesare pentru Roubaix?
Ultimul ciclist care a reuşit să bifeze Turul Franţei şi Paris-Roubaix a fost marele Bernard Hinault. Francezul a reuşit să îşi treacă în palmares cea mai importantă clasică din lume în 1981, după ce exclamase celebra "Paris-Roubaix est une connerie" (Paris-Roubaix e o tîmpenie), atunci cînd avea deja două tricouri galbene în palmares. Lucrurile s-au schimbat mult, între timp.
Profilul rutierilor care luptă pentru prima poziţie a podiumului din Turul Franţei a suferit o transformare evidentă.
Rutierii puternici din anii '70-'80, care se foloseau de forţă brută şi voinţă pentru a cuceri căţărările, au fost înlocuiţi cu ciclişti micuţi, mai uşori şi mai supli, dependenţi de trena echipelor pe plat şi rezonabili în probele de contratimp mediu.
Aceste caracteristici i-au îndepărtat pe cîştigătorii de Mari Tururi de cursele clasice disputate pe pavate, acolo unde e nevoie de un motor foarte puternic, cadenţă ridicată şi individualism.
La fel cum Fabian Cancellara nu va reuşi niciodată să se impună în Turul Franţei, nici Alberto Contador n-ar putea spera la un loc în primii 50 în Paris-Roubaix. Dar Bradley Wiggins crede că are reţeta necesară pentru a se impune în " Iadul Nordului". Și a dovedit-o.
"E peste Turul Franței! Cel puțin acum"
Anul trecut, la prima participare, Wiggo a venit pe locul 9, în același grup cu Boonen și Cancellara, dar la 20 de secunde de învingătorul Niki Terpstra. A supraviețuit celor mai dure tranșee, cum sînt denumite porțiunile de piatră cubică, a stat alături de cele mai mari nume de profil și a zîmbit în soarele cald de pe velodromul din Roubaix.
Acum, învelit în calmul său britanic, accesorizat cu o depresie ce adeseori i se transformă în lehamite, Sir Bradley Wiggins s-a hotărît să abandoneze ciclismul de șosea și să revină pe pistă. Un fel de buclă care se închide pentru cel mai titrat olimpic din istoria Regatului.
E ultima oară cînd britanicul va îmbrăca tunica neagră a celor de la Sky, o ocazie de gală pe care atît de puțini cicliști și-o pot permite la finalul carierei. Într-o declarație de presă dinaintea competiției, a explicat:
"Sfîrșitul nu ar fi fost același oriunde altundeva. Roubaix e ceea ce trebuie. Atîția cicliști, ca Museeuw, Ballerini și Van Petegem și-au încheiat cariera la Roubaix. Aici ai, indiferent de rezultat, o tură de pistă pe velodrom, în onoarea ta. Aș merge și cu o claviculă ruptă numai să ajung la final. Sincer, cred că Roubaix e mai mare decît Turul Franței în ochii mei, cel puțin anul ăsta"
Wiggins e îndrăgostit de istoria ciclismului, comentează în ziarele britanice, are declarații mușcătoare și carisma unui campion. Dar cursa mătăhăloasă pe care încearcă să o stăpînească poate fi un adversar pe măsură. Niciodată nu a fugit de o provocare, dar va rezista vîrtejului?
)
)
)
)
)
)
)
)
