Medaliile şi ţara » Luminiţa Paul analizează şansele echipei României la CM de gimnastică

Luni încep Campionatele Mondiale de gimnastică. Altădată prilej pentru a deschide un cufăr şi a strînge acolo comori strălucitoare. Da, sînt aproape patru decenii de cînd România s-a conturat, în linii ferme, puternice, drept o putere a acestui sport. Atîtea momente de emoţie, lacrimi zîmbitoare şi aur încît abia există limite care să le cuprindă. Atîtea nume care vibrează în ritmul unei muzici de la sol, în cascada unei linii acrobatice pe bîrnă sau într-o coborîre de la paralele. Acum nu mai e aşa.

Zilele trecute, la plecarea spre Anvers, antrenorul Octavian Belu îşi rezuma în fraze scurte, bine măsurate, aproape parcimonioase, aşteptările faţă de această ediţie a Mondialelor. Sau, mai degrabă, lipsa aşteptărilor. "De această dată, nu avem obiectiv de cîştigare a unei medalii. Eu, personal, nu mai pun obiective, pentru că ori mi-am propus prea mult şi am luat prea puţin, ori invers. La Mondialele de acum nu ne facem mari iluzii. Larisa Iordache nu e la potenţial maxim, iar asupra Sandrei Izbaşa nu mi se pare corect să punem toată presiunea", a spus Belu.

Scormonind însă un pic înapoi, în timp, nu sînt de găsit momente în care antrenorii lotului României să fi promis mult şi să fi luat mai puţin. Din simplul motiv că ei nu au promis nici două, nici cinci, nici zece medalii, chiar dacă, după aceea, le-au cîştigat cu sportivele lor. În schimb, ei au atras mereu atenţia spre epuizarea lentă, dar sigură a resurselor cu care lucrează, spre schimbarea mentalităţii şi, uneori, nu neapărat în bine, spre un rău care chiar şi acum 10-15 ani părea imposibil să se producă.

Şi asupra Marianei Bitang şi a lui Octavian Belu apasă o presiune colosală. Aceea de a trăi, zi de zi, auzind în jurul lor, pe forumuri, în tribune, chiar pe stradă, din partea spectatorilor obişnuiţi, aceeaşi frază: "Or să facă ei ceva şi o să iasă bine". Şi, preţ de decenii, au făcut asta. Atîta vreme cît au avut resursele acelea umane pe care să le modeleze. Întotdeauna mai puţine la noi decît la alţii, dar suficiente pentru a avea mai mereu o echipă şi o listă uriaşă de campioane.

Astăzi nu mai e aşa. Astăzi, mai mult decît oricînd, aproape că se poate pune egal între previziunile înnegurate ale antrenorilor din urmă cu 10-15 ani. E tot mai greu să găseşti gimnaste pe care să le pregăteşti astfel încît să ajungă învingătoare. Mergem la aceste Mondiale cu numai trei sportive, dintre care una îşi va face un debut probabil emoţionat la o competiţie majoră. În aceste condiţii, e greu să te gîndeşti la medalii. Chiar dacă ai cîştigat sute. Chiar dacă vei mai cîştiga încă, poate chiar săptămîna viitoare. E vorba de realism, de o formă de sinceritate.

Problema amplă şi dureroasă e că acest tipar se aplică întregului sport românesc. Ne place să credem că sîntem descurcăreţi, chiar ne lăudăm cu asta. În acest moment, avem însă mai multe pretenţii decît realizări. De aceea, fraza "Or să facă ei ceva şi o să iasă bine" nu mai e de ajuns. Ceva-ul acesta are în faţă un zid prea înalt. Şi ar trebui să fim o ţară cu adevărat puternică pentru a-l trece. Dar sîntem?