EXCLUSIV Monica Roșu, dublă campioană olimpică, dezvăluiri din spatele performanței: „Era ca în armată! Patru bucățele de ciocolată...” + experiența de la Exatlon: „O junglă!”

Monica discută deschis despre înfometările suferite în cantonamente, despre cum se făcea și face sport de performanță la noi în țară, dar și despre lipsurile avute în cariera. Despre viața de după retragere atunci când a intrat în televiziune, plus viața de mamă, dar și despre experiența de la Exatlon într-o ediție de colecție „La feminin”.

- Bun găsit tuturor! A revenit emisiunea "La Feminin" și începem noul sezon cu gimnastică. Cu o fată de aur a României, medaliată de două ori la Jocurile Olimpice din 2004, Monica Roșu. Cu ce te ocupi în această perioadă?
- Ce să fac? Ne bucurăm că s-au terminat Jocurile Olimpice, că a fost totul favorabil nouă cumva și în rest sunt cu pitica. Așteptăm vacanța să mergem să ne relaxăm puțin.

- Îți vine să crezi că au trecut 20 de ani de când ai obținut acele două medalii?
- Nu... Parcă nu-mi vine să-mi imaginez că deja sunt 20 de ani de la cea mai frumoasă, cea mai dragă competiție a mea și a echipei noastre, dar timpul zboară. Cumva revin cu picioarele pe pământ, uitându-mă la fetiță și atunci îmi dau seama că da, nu mai am nici 20 de ani, nici măcar 30 și că ăsta este cursul firesc al vieții.

- Dar este încă proaspătă această amintire pentru tine.
- Să știi că da, probabil că de aceea mi-e foarte greu să cred că au trecut 20 de ani. Cumva, în sufletul meu, mi se pare că au trecut poate 10 ani. 20 deja mi se pare așa, wow!

Primii pași pe care Monica Roșu i-a făcut în gimnastică: „N-am mai putut să dau înapoi când a venit prima convocare”

- Când erai mică visai că vei ajunge acolo?
- Nu visam, pentru că la patru ani nu ai de unde să știi că vei face sport de performanță, că vei ajunge atât de sus. La patru ani am intrat prima oară în sală. Mi s-a părut totul supercolorat, era sala plină de copii și am zis că da, vreau să merg să fac acest sport!

- Și?
- Nu îți promite și nu îți garantează nimeni că, într-adevăr, vei ajunge din sutele de copii să participi la competiții importante. Dar iată că ușor, ușor, undeva pe la șase ani deja, când am început să particip la primul concurs "Mica gimnastă", cum era pe vremuri, mi s-a spus că, într-adevăr, sunt cumva potrivită pentru acest sport. Că am potențial și că tot ceea ce trebuie să fac este să muncesc. Și am muncit.

- Dar când ai conștientizat că e serioasă treaba, că o să faci performanță din gimnastică?
- Când am luat prima medalie. Undeva la 7-8 anișori, tot la campionatul național și, culmea, prima medalie câștigată a venit la bârnă! Și atunci am zis: OK, lucrurile sunt destul de serioase, antrenorii de la loturi sunt cumva cu ochii pe noi, pentru că urmau să selecționeze fetițe sau să le ia în vedere federația pentru un nou lot de junioare.

- Și-așa ai început...
- Eu știam că mă pregătesc, că antrenamentele mergeau bine. Când am văzut că vin și medaliile, clar am zis că treaba este cât se poate de serioasă. Iar când a venit și acel telefon din partea federației că voi fi convocată la lotul de junioare nu mai aveam cum să dau înapoi sau să refuz o asemenea convocare, chiar dacă mi-a fost foarte greu să plec de acasă.

- Este această idee că sportivii de performanță nu au copilărie.
- Știți cum e? Dacă vrei să faci un lucru foarte bine, într-adevăr, trebuie să renunți la câteva lucruri sau la mai multe lucruri. Cât am fost când am fost mică și eram încă la club, la Bacău, mai prindeam câteva ore de joacă cu copiii în fața blocului, mai reușeam să plecăm la bunici la țară când nu aveam cantonamente sau concursuri. Copilăria nu este așa cum ne-am dori-o sau cum o are un copil normal, pentru că ai antrenamente, pleci în concursuri, nu poți să stai până seara târziu afară să te joci, trebuie să ai grijă să nu te accidentezi pentru că e important să fii sănătoasă, să-ți menții o greutate normală, ca a doua zi, când mergi la antrenament să nu ajungi obosit, să te întrebe antrenorul "Dar ce ai făcut aseară?". Adică, sunt niște lucruri pe care trebuie să le respecți pentru a putea progresa, pentru a putea merge înainte.

- Tu ai fost conștiincioasă sau ai avut pe cineva în familie care te ținea din scurt?
- Nu m-a ținut nimeni, dar știam foarte bine programul. Adică era unul foarte bine stabilit. Antrenamente, școală, acasă, teme, odihnă. A doua zi o luam de la capăt. Adică prea multe lucruri wow nu se întâmplau, chiar dacă poate îmi doream să stau câteva zile plecată. Chiar dacă ești copil, simți nevoia de câteva zile de liniște sau pur și simplu să nu te mai gândești: "Ah, nu pot să mănânc un anumit lucru pentru că a doua zi am cântar și dacă m-am îngrășat, cumva!".

 Monica Roșu, dezvăluiri din cariera de gimnastă: „Era ca în armată! Altfel nu ai cum să faci performanță”

- Generația ta a fost ceva mai norocoasă că nu a avut parte de distracțiile de care au parte generațiile de azi?
- Cred că aș putea să spun că am fost mai norocoase pentru că tot focusul nostru era pe antrenamente, pe tot ce aveam de făcut în sala de antrenament și chiar dacă existau și atunci, cu siguranță nu ne erau permise pentru că nu puteam să stăm pe telefon. Când eram la lot, cel puțin, nu exista! Nu aveam nici televizor în cameră ca să poți să stai să vezi alte lucruri, alte știri care, fără să vrei, puteau să aibă un efect asupra noastră și a doua zi să venim în sală și să fim cu gândul în altă parte. Astfel încât era ca în armată cumva. Masă, antrenamente, odihnă și recuperare, același lucru ani de zile. Altfel nu ai cum dacă vrei să faci performanță de înalt nivel!

- Care e cea mai dragă amintire din copilărie pentru tine?
- Faptul că eram acasă cu familia... Că mergeam la bunici, când aveam un weekend liber. Mă jucam cu copiii de acolo, făceam lucrurile pe care într-adevăr le face un copil de vârsta lui și lucrurile normale. Nu pot să zic că am vreo amintire foarte dragă sau că mi-a rămas ceva în minte pentru că sunt destul de puține, fiind plecată de foarte mică de acasă.

- Ce i-ai transmite tu cu mentalitatea de acum copilului Monica Roșu de atunci?
- Wow, bună întrebare! Că sunt mândră de ea că a reușit. Pentru că probabil nu s-a gândit nimeni sau nu a visat, nici eu pe vremea aceea, că voi ajunge atât de departe. Și că oricât de greu mi-a fost, am reușit.

- De ce gimnastica, Monica?
- Nu știu. Probabil că așa a fost să fie. Cred că m-am născut pentru acest sport. Dumnezeu m-a înzestrat cu calitățile necesare pentru a fi bună pentru gimnastică și s-a întâmplat ca în ziua în care antrenorul de la clubul din Bacău făcea selecție să fiu la grădiniță. Și să îi arăt ce știam eu. Elemente învățate de la mama de acasă. Care mama este născută în același an cu Nadia Comăneci. Noi suntem din Bacău, Nadia din Onești, a urmărit-o foarte mult și, ca toți românii, a îndrăgit-o pe fata de 14 ani care a cucerit cele mai multe note de 10. A zis că dacă va avea o fetiță și va fi bună, cu siguranță o va îndrepta către sport și iată că am apărut și eu și am ajuns la gimnastică.

- Pentru că te-ai apucat destul de devreme de gimnastică, nu ai mai apucat să faci și alte sporturi, nu?
- Nu, nu am făcut altceva. La școală mi-a plăcut să mă joc handbal cu băieții, jucam, ori de câte ori eram la ora de educație fizică, fotbal... Mi-au plăcut foarte mult și sporturile acestea de echipă. Atletism, săream la groapa cu nisip, dar așa, puțin, pentru că trebuia să fiu sănătoasă pentru gimnastică.

- Cum te înțelegeai cu băieții? Erai și tu mai băiețoasă?
- Aveam numai colegi băieți, am fost destul de băiețoasă. Nu prea eram cu păpușile. Clasele I-IV le-am prins la Bacău, după aceea am plecat de acasă și am stat doar cu fete.

- Gimnastica este poate cel mai elegant sport, dar cred că și cel mai dur. Cât de dure sunt, de fapt, antrenamentele în gimnastică?
- Depinde despre ce etapă vorbim. La club, nu sunt atât de dure pentru că elementele pe care le execuți nu au dificultate foarte mare. Când ajungem în lotul olimpic atunci cu siguranță totul se schimbă, pentru că de la un antrenament pe care îl execuți la club, intri să faci două antrenamente, două antrenamente de intensitate maximă.

- Deci aici e granița de chin, să-l numim așa.
- Când eram în perioada de pregătire, stăteam câte patru ore, patru ore jumătate, în sală la un antrenament. Deci gimnastica este frumoasă, este complexă, dar a fost și a devenit din ce în ce mai grea. Nu oricine poate să facă gimnastică și nu oricine poate ajunge să câștige în gimnastică, de aceea dacă nu respecți niște reguli, dacă nu-ți dorești foarte mult să ajungi pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, nu reușești.

Monica Roșu: „Fără disciplină nu ai ce să faci în gimnastică! Degeaba ai talent dacă nu muncești”

- Ce atuuri trebuie să ai în prezent ca să ajungi unde trebuie?
- În primul rând, trebuie să ai puțin sau mai mult talent, depinde de caz, și trebuie să respecți foarte bine programul. Disciplina... Fără disciplină nu ai ce să faci în gimnastică. Muncă foarte multă, perseverență, ambiție... Chiar și atunci când nu-ți ies nici antrenamentele, nici concursurile, să găsești puterea aceea în tine, motivația aceea în tine, să mergi mai departe, pentru că nu de fiecare dată reușești să urci pe podium. Nu de fiecare dată reușești să primești notele cele mai bune la exerciții și atunci trebuie să găsești resursele necesare în tine, să nu renunți și să mergi mai departe dacă asta îți dorești cu adevărat și dacă ești omul potrivit pentru acel sport.

- La tine cât la sută a fost muncă și cât la sută a fost talent?
- Au fost ambele, am avut potențial, m-a ajutat corpul, m-a ajutat structura mea să fiu potrivită pentru acest sport și am avut și foarte mult de muncit. Adică clar: chiar dacă ai talent... Au fost fete care aveau, poate, talent de o sută de ori mai mult decât mine sau alte colege, dar fără muncă nu ai ce să faci. Adică degeaba ai talent dacă nu muncești pentru el!

Dacă nu ajungi să șlefuiești acel talent, pentru că talentul, da, te ajută o dată, de două ori, în concurs sau în antrenamente, dar după aceea rămâi cu munca pentru că crești, nu rămâi la 12 ani, la 14 ani, corpul se schimbă. Tot reperul tău pentru elemente se schimbă și atunci ai nevoie de foarte multă muncă să antrenezi acel talent

Monica Roșu, fostă gimnastă

- Am fost în sala de gimnastică și am prins un antrenament acolo. Am văzut fete plângând în timp ce erau pe bârnă, în timp ce se antrenau și încercau să facă acele exerciții. Ție ți s-a întâmplat vreodată? Ai făcut antrenamente plângând?
- Oho! Da, e normal. Acum depinde de ce plângeau, dar poți să plângi că ai anumite dureri, poți să plângi că ai anumite frustrări că nu-ți ies anumite elemente, poți să plângi pur și simplu că ai o zi proastă și că nu-ți iese nimic, cum s-a întâmplat și la noi. Aici e cel mai bine să discuți cu antrenorul.

- Și ce-i spui?
- Dacă vezi că nu și nu, nu se întâmplă nimic, te dai jos de pe aparat și schimbi aparatul, pentru că riști să te accidentezi și nu rezolvi nimic. Sunt lucruri normale pe care orice sportiv le poate simți, de fapt nu că le poate, le simte! Și atunci, trebuie să știm cum să gestionăm situația în momentul respectiv. Aici antrenorii sunt cei mai importanți, să te cunoască cel mai bine, să te asculte și să știe cum să gestioneze antrenamentul în situații de criză.

- Tu de ce plângeai cel mai des?
- Am plâns. Au fost antrenamente, da, sau perioade în care clar plângeai, poate nu știu dacă chiar în antrenament, după... Plângi, că te doare, că poate nu te înțelege antrenorul în momentul respectiv. De frustrare, de nervi.

- Oricum ai și o vârstă mică.
- Sunt foarte multe sentimente și lucruri adunate. Am stat în cantonament șase ani. Oho, ai o groază de motive pentru care poți să plângi. Dar, încă o dată, relația dintre antrenor și sportiv trebuie să fie una cât se poate de corectă și unitară ca să te înțeleagă și să-și dea seama că ești OK. Să zică: "Astăzi e praf, n-are ce să caute la bârnă sau la sol. Las-o să facă pregătire sau orice altceva, pentru că riscă să se accidenteze". Și atunci e cel mai important. De asta spun că relația cu antrenorul e cea mai importantă.

- Tu ai rămas în relații cu antrenorii tăi, cu Marina Bitang și Octavian Bellu?
- Cum să nu? Da!

- Cum a evoluat relația cu ei după ce te-ai retras? Bănuiesc că nu mai vorbiți atât de des...
- Nu mai vorbim atât de des, dar ori de câte ori avem ocazia ne întâlnim. E o plăcere, pentru că noi suntem fetele acelea din lot. Au trecut anii peste noi, ne-am dat seama de greșelile făcute și de noi atunci, și de ei. E plăcut așa să vezi când te întâlnești și nu mai simți, nu mai ai acele remușcări și acele frustrări când știi că rezultatele au fost cele dorite, treci peste orice. Și, fără antrenor, niciun sportiv nu poate ajunge în top!

A existat înfometare la lotul olimpic de gimnastică? Monica Roșu: „Mâncam un iaurt, un măr... Patru bucățele de ciocolată”

- Nu mai ai nici presiunea aia că te întâlnești cu antrenorii și te pun la treabă.
- O, da, acum chiar râdem când ne întâlnim. Când avem evenimente și reușim să ne întâlnim cu dumnealor: "Mănâncă! Fă aia!". "Doamna Mariana, nu mai suntem în lot, stați puțin!". "Dar voi nu mâncați nimic, ia uite ce slabe sunteți! Pune mâna și mănâncă! La lot voiai să mănânci și acum nu mai mâncați". S-au schimbat lucrurile.

- Atunci erau clar niște bariere obligatorii.
- Eram constrânse și nu aveam voie. Odată ce nu ai voie să faci anumite lucruri fiind copil, îți dorești să le faci. Acum deja nu mai sunt niște lucruri pe care... OK, da, mănânc ca să supraviețuiesc. Nu mănânc că gata, nu mai văd mâncare. Am crescut. Atunci eram niște copii care stăteau zi de zi în sala de antrenament, visau la alte lucruri pe care le făceau copiii care erau acasă, dar în același timp nu puteam să renunțăm la visurile noastre și atunci am dat deoparte, ne-am sacrificat pentru a ajunge cât mai sus.

- S-a vorbit foarte mult despre treaba asta. Se spunea că sunteți înfometate, chiar bătute! Cum a fost?
- Înfometarea asta... S-a vorbit foarte mult și probabil că foarte mulți părinți s-au speriat de lucrurile acestea. Vorbim de gimnastică, vorbim de un sport în care greutatea trebuie să fie una stabilă. Regimul trebuie să fie unul foarte bine pus la punct și echilibrat, pentru că nu putem să mâncăm pizza seara și după aia să vii la antrenament și să te dai peste cap ca și cum, wow!, nu s-a întâmplat nimic sau ai mâncat ceva sănătos.

- Așa este.
- OK, mâncam pizza și noi, dar nu mâncam pizza în fiecare săptămână. După medalii sau când aveam voie să ieșim în oraș și nu aveam competiții în perioada aceea, când greutatea noastră era una normală aveam voie să mâncăm și pizza, și paste, și o clătită. Deci nu a existat, nu știu, înfometare... Da, într-adevăr, când nu stăteam bine cu greutatea, mâncam seara un iaurt și un măr. Atunci nu conștientizam că era spre binele nostru. Pentru încheieturile noastre, pentru spatele nostru, la zeci de mii de repetări, chiar dacă erau doar câteva sute de grame în plus pe cântar, se simțeau. Atunci trebuia să avem mare grijă de greutatea noastră pentru a putea să ne facem exercițiile bine, pentru a nu avea dureri.

- Spune-ne, te rog!
- Vreau să mai adaug ceva. 300 de grame astăzi, 300 mâine, ele se acumulează. Organismul se obișnuiește cu ele și încep să apară problemele, durerile și te miri de unde, iată că de aici! Azi, o prăjitură, mâine, o ciocolată și se simt și tot noi le cărăm. Vorba doamnei Mariana: "Voi le cărați, nu eu!". Și atunci, cel mai important lucru e să existe un echilibru, dar fiind copil nu-ți dai seama.

- Dar era ceva ce-ți plăcea foarte tare să mănânci și ai fost nevoită să renunți?
- Nu, nu era... Adică nu mă gândeam toată ziua la mâncare sau, Doamne, gata, mâncarea era primul lucru la care ne gândeam când ne trezeam! Cred că cel mai mult am simțit lipsa dulciurilor, pentru că făceam efort foarte mare și atunci noi primeam ciocolată, dar primeam patru bucățele. Nouă ne venea să mâncăm o ciocolată întreagă atunci și normal că nu ne convenea când primeam doar patru bucățele de ciocolată și încercam să ne procurăm noi, să avem să ne facem poftele.

- Ai sărit și tu pe geam?
- Nu, eu doar am ajutat. Nu eram atât de aventuroasă atunci. Nu știu dacă pot să zic fricoasă... Mă implicam, dar nu să plec din cantonament, preferam să stau liniștită în cameră. Evident că am luat parte și am făcut tot felul de prostii pentru a ne satisface nevoile. Eram niște copii care erau în cantonament, care cumva aveau interzise anumite lucruri, dar spre binele lor. Atunci e foarte greu să gândești așa. Nu pot să zic că am niște sechele pe treaba asta că dacă am fi primit cât ne-am fi dorit, wow!, rezultatele ar fi fost la fel. Totul trebuie să fie cu măsură ca să poți să mergi înainte.

Alimentele care nu lipsesc din meniul campioanei olimpice Monica Roșu: „Ăsta e de bază!”

- După ce ai renunțat la sportul de performanță, ai continuat cu o anume dietă? Ai renunțat la anumite alimente sau ai introdus anumite alimente?
- Când am terminat cu sportul de performanță am mâncat într-o săptămână tot ce cumva mi-am dorit sau mi-a lipsit! După aceea n-am mai vrut să aud pentru că vedeam cum nemâncând prostii te umfli!! După 16 de ani de făcut mișcare și un program foarte bine stabilit cu o intensitate de mișcare, chiar dacă nu mâncai te îngrășai, te "pufoșeai"! Atunci am înțeles, deci nu mănânc și mă îngraș. Am exclus tot și am început pe salate, fix cum era la lot. Salate, lucruri ușoare, grătare, mâncarea pe care organismul meu o acceptase și mâncarea care în primul rând ne face nouă bine. Și în ziua de astăzi, la fel sunt. Mănânc câte puțin din fiecare. Dacă am poftă să mănânc ciocolată, mănânc. Acum chiar mănânc patru cuburi, nu pot să mai mănânc mai mult. Îți faci pofta, dar la mine totul e cu măsură.

- Ce mănânci de ești așa frumoasă? Există un aliment care nu lipsește din dieta ta?
- Apa. Apa e alimentul de bază. Mănânc cât mai variat. Salatele probabil că nu lipsesc, fructele, legumele. La fel cum încerc să-i creez un stil de viață sănătos și fetiței, să mănânce câte puțin din fiecare, cât mai variat, să consume din toate grupele câte puțin, deci nu am un aliment anume.

- Revenind la metodele de antrenament, fără acea strictețe ați fi reușit să faceți performanța pe care ați făcut-o?
- Eu zic că nu. Și de ce zic lucrul acesta? Pentru că, fiind copil, astăzi te gândești că nu pot să fac anumite lucruri în sală sau nu am chef să fac lucrurile astea. Dacă astăzi nu ai chef, mâine nu ai chef, poimâine nu ai chef, unde ajungi? Unde este progresul? Cum reușești să stăpânești acele antrenamente, acele elemente foarte bine ca mai apoi să poți să le execuți în competiții? Și atunci, de asta e nevoie de niște antrenori.

- Și-atunci aici intervine un om de bază.
- De asta e nevoie de un program foarte bine stabilit! De aia sportul de performanță fără perseverență și fără strictețe... Dacă ești un sportiv matur și știi foarte bine ce ai de făcut, poți să le îmbini, cum de fapt îl vedem pe David Popovici că a fost acum la Jocurile Olimpice. El nu a stat în cantonament, a stat acasă, dar și-a urmat foarte bine programul. A fost foarte responsabil, știa că trebuie să se odihnească, antrenamentele erau antrenamente, refacerea era refacere.

- Doar că asta nu merge în orice sport.
- În anumite discipline, inclusiv gimnastica, fără strictețe și fără perseverența aceea, fără muncă, nu reușești să ajungi departe. Gimnastica e un sport diferit față de alte sporturi. Ai nevoie de foarte multe repetări. Când te trezești, chiar să fii odihnit și să fii concentrat pe ceea ce ai de făcut în sală! Dacă stai și te gândești la cai verzi pe pereți, "îmbrățișezi" bârna una, două și riști să te accidentezi și să stai departe de sala de antrenament. De aceea, în gimnastică lucrurile au funcționat. Nu spun că poate funcționează și acum la fel.

- Atunci...
- Pe vremea noastră au funcționat într-un cantonament centralizat, focusul să fie fix pe ceea ce aveam de făcut. Să nu ne gândim ce se întâmplă acasă, că nu știu cine s-a mai îmbolnăvit. Lucruri de care, la acea vreme, noi cumva eram private. De aceea nici nu aveam televizor, nu urmăream ce se întâmplă în țară sau în alte locuri. Toată atenția noastră era focusată către antrenamente, competiții. Cum putem să progresăm, să ne facem exercițiile foarte bine.

- Crezi că acesta este unul dintre motivele pentru care astăzi nu mai reușim să obținem atâtea medalii pe cât obțineam înainte la gimnastică?
- Cred că contează și lucrurile acestea, dar mai contează și copiii. Copiii din ziua de azi sau generațiile sunt schimbate foarte mult. Nu mai poți să-i supui. Supui cu ghilimele de rigoare, la un tratament, așa, foarte bine stabilit și în care munca primează. Atunci ține și de conștiința sportivului, de cât de mult își dorește, de cât de mult progresează, de psihicul pe care îl are, pentru că psihicul joacă un rol foarte important nu doar în gimnastică! Poți pleca favorit într-o competiție și să ajungi pe locul 8 dacă nu ai un psihic foarte bine pregătit. Dacă nu știi să-ți gestionezi emoțiile din ziua concursului, riști ca munca ta pe care ai făcut-o de mică să se ducă pe apa sâmbetei.

Monica Roșu a analizat haosul de la Jocurile Olimpice de la Paris: „Mi-a lăsat un gust amar! A fost dureros...”

- Cum ai privit această ediție a Jocurilor Olimpice cu Sabrina Voinea și Ana Maria Bărbosu?
- Cu emoții, cu speranță, cu dorință. Mă bucur că România a fost prezentă la Jocurile Olimpice, mă bucur că s-au calificat în finala olimpică. Îmi pare rău de Sabrina pentru ratarea de la bârnă, pentru că chiar avea o șansă de medalie. Îmi pare nespus de rău pentru tot ce s-a întâmplat în finala de la sol.

- Cum ai văzut toată situația?
- Mi s-a părut că lucrurile au fost duse la extrem și că s-a greșit foarte mult din partea arbitrelor. S-au jucat, așa, ia medalia, nu-i medalia... Cu trei fete care au muncit, indiferent de ce naționalitate. Au muncit foarte mult și când te gândești la Jocurile Olimpice, te gândești la competiția supremă, te gândești că acolo lucrurile și exercițiile, de fapt, sunt cel mai bine punctate și că corectitudinea și fair-play-ul trebuie să fie pe primul loc.

- A fost, așa, un...
- Din păcate, la finala de la sol au fost ceva probleme. Sper să găsească putere Sabrina să meargă mai departe, să-și găsească dreptatea dacă încă o caută, pentru că e păcat să muncești atât de mult și să te trezești că arbitrele te depunctează pentru ceva ce nu ai făcut.

- Deci simți că au fost cumva nedreptățite!
- Nu doar eu simt, probabil că multă lume care a observat și care cunoaște fenomenul. Dacă vorbim de Sabrina, a făcut un exercițiu foarte bun și cu toții am văzut că a fost depunctată pe nedrept pentru acea ieșire. Sunt lucruri care cred că la Jocurile Olimpice și la orice competiție importantă nu ar trebui să existe. Codul de punctaj în gimnastică se schimbă o dată la patru ani și sper ca toți cei implicați în modificările pe care trebuie să le facă să ajute cumva arbitrele ca pe viitor să nu mai existe astfel de nereguli.

- Tu cum crezi că ai fi reacționat dacă ai fi fost în locul Anei Bărbosu? Știi imaginile acelea cu ea uitându-se la ecranul acela bucuroasă că a luat medalie și apoi își pune mâinile în cap că nu știe ce s-a întâmplat.
- A fost dureros! De la extaz la agonie a trecut în câteva secunde. E dureros să te joci cu sentimentele unui sportiv, cu munca unui sportiv. Trebuie să aștepți să se termine finala, nu poți să afișezi o notă, după aceea să accepți contestația, se schimbă clasamentul... Nu înțeleg.

- Toată lumea s-a plâns de asta.
- Parcă s-au făcut lucrurile puțin pe grabă. Am înțeles că toată lumea era obosită, că voiau să termine, că era ultimul aparat, totuși vorbim de niște copii care au nevoie de susținere! Și nu doar la Jocurile Olimpice trebuie să fie arbitrați corect. Am înțeles, suntem oameni, mai greșim, și arbitrele pot greși, dar e un întreg juriu de arbitre, un întreg colectiv de supervizori care pot să vadă anumite lucruri și să nu se grăbească.

- Ana a trecut prin clipe foarte grele atunci...
- A scăpat steagul din mână! S-a văzut pe podium și, după aceea, stai puțin că nu mai sunt pe podium, de ce nu mai sunt pe podium??! Adică nu afișezi un clasament până nu ai notele finale într-adevăr, acelea rămân și ăla este clasamentul. A fost o nebunie puțin ce s-a întâmplat la finala de la sol. Mi-a lăsat un gust amar, dar sper ca lucrurile să se schimbe și să nu se mai întâmple așa ceva pe viitor, iar cei care au greșit în legătură cu Sabrina să răspundă și să plătească.

- Discursul lui David Popovici cum ți s-a părut?
- Fenomenal! Nu pot să spun că eram sută la sută sigură de medalia de aur, dar mi-o doream din suflet pentru el. Am urmărit-o cu fetița și după ce a terminat și a câștigat eram foarte încântată. Am țipat de bucurie probabil că așa am simțit. Nici la Atena nu m-am simțit atât de emoționată și de implicată. Fetița mi-a spus: "Mami, mai țipi? A terminat?". Zic: "Iartă-mă! Te-ai speriat?". "Da!". Deci cam asta a fost reacția mea, mă bucur pentru el, s-a văzut că și-a dorit și că a muncit foarte mult.

- David chiar e un fenomen!
- Nu eram sigură dacă a pus mâna primul sau al doilea. Mă bucur pentru el, e un tânăr care știe să-și dozeze și vorbele, și munca, el a știut să se focuseze pe ceea ce a avut de făcut, a lăsat deoparte tot ce s-a întâmplat în jur și s-a concentrat doar pe ce avea de făcut. Știa că are o șansă și a profitat cât s-a putut de ea. Pentru că nu știi dacă te mai întâlnești, nu știi dacă mai ajungi la o ediție de Jocuri, nu știi dacă mai ai ocazia aceasta și atunci trebuie să profiți, atunci când ești acolo, de absolut orice.

 Momentul care i-a marcat cariera Monicăi Roșu: „Încă mă macină, pentru că îmi doream foarte mult să fiu pe podium și să câștig”

- Înainte de Atena 2004, ai avut și tu un moment dificil, ai fost foarte aproape să iei o medalie de aur la Mondiale și n-ai prins nici podiumul...
- Așa a fost, da. Eram favorită în a câștiga medalia de aur la sărituri, dar veneam după o accidentare la picior care nu m-a lăsat să mă antrenez așa cum aș fi vrut. Eram la americani acasă, emoțiile concursului și-au spus cuvântul, iar aterizările mele la sărituri nu au fost cele așteptate de mine. Pentru acel pas de la sărituri am fost depunctată și am privit de pe locul 4, nu de pe locul 1. E frustrant, e cel mai frustrant loc pe care îl poate câștiga un sportiv. Mai ales când știi că nu trebuia decât să-ți faci fix săriturile cum le făceai în antrenament.

- Viața de sportiv...
- Trebuia doar să stau sau poate să fac mai puțină țopăială la final și eram pe podium. Așa înveți să-ți controlezi emoțiile, așa înveți să-ți dozezi foarte bine energia, pentru că și asta contează foarte mult. În concurs ai tendința să intri mult mai tare în element, pentru că ai acea adrenalină. Ai acea energie și atunci trebuie să știi foarte bine cum să-ți dozezi exercițiile, elanul, dar atunci așa mi-au ieșit mie săriturile, am învățat, am tras, am suferit...

- Te macină încă acel moment?
- Încă mă macină, pentru că îmi doream foarte mult să fiu pe podium și îmi doream foarte mult să câștig.

- Dar spune-ne...
- Mi-am dorit foarte mult să-mi iau revanșa ulterior, după Jocurile Olimpice, la Campionatul Mondial, dar, din păcate, nu am mai avut șansa. Ai o urmă, așa, de regret că puteai să faci mai mult. Când eram noi în concurs, nu aveai în fiecare an Campionate Mondiale și atunci trebuia să aștepți doi ani să mergi la Campionatele Mondiale. Acum, sunt în fiecare an Campionate Europene, Mondiale, ba pe echipe, ba pe individual. Ai șansa să-ți iei revanșa mult mai repede.

- S-au schimbat multe de când te-ai retras.
- Atunci aveai un Campionat Mondial la doi ani, nu știai dacă mai continui cu sportul, dacă mai ai șanse să ajungi și a fost puțin frustrant, dar m-a întărit. Știam că săritura este a mea și că trebuie doar să o fac fix cum o făceam în antrenamente, ceea ce s-a dovedit ulterior la Campionatul European, la Jocurile Olimpice. Așa înveți, așa crești, așa reușești să intri în sala de antrenament și să ai o dorință și mai mare de a arăta că ce s-a întâmplat acolo pur și simplu așa a fost. Emoțiile, vârsta, chiar eram niște copile la 16 ani, eram la americani acasă, eram după probleme de sănătate. Nu căutam scuze, ci pur și simplu că am greșit eu, dar toți factorii aceștia se adună.

- Cât a contat eșecul ăsta în contextul Jocurilor Olimpice de la Atena? Te-ai ambiționat și așa ai reușit să câștigi medalii acolo?
- Mi-am dorit să îmi treacă acea problemă de sănătate de la picior. Aveam o ruptură la mușchi care chiar nu îmi permitea să alerg foarte bine la acele sărituri pe care le făceam. Mai ales la a doua, care era destul de dificilă. După ce mi-am revenit să fiu aptă sută la sută să mă antrenez, am început să îmi perfecționez foarte mult săritura a doua. Și să lucrez și la săritura Amânar, pe care eu oricum o făceam în antrenament, dar nu o sărisem pe tare sau în alte concursuri, pentru că am zis că ies cu ea direct la Jocurile Olimpice sau în anul olimpic.

- Și așa s-a întâmplat?
- Da, la Campionatul European. Am venit și mi-am făcut foarte bine săriturile și am câștigat, iar la Jocurile Olimpice am sărit săritura Amânar foarte bine. Acumulezi experiență odată ce mergi la concursuri, odată ce în antrenamente îți ies foarte bine, odată ce nu ai probleme de sănătate. Nu are de ce să-ți fie teamă să faci anumite elemente. Dar odată ce intervin lucrurile astea, pui frână și atunci clar riști să nu le faci cum trebuie. Riști să te accidentezi, de aceea e important ca un sportiv să rămână foarte mult timp sănătos, să ai grijă de sănătatea lui, de psihicul lui.

- Poți compara cu ceva medalia de aur câștigată la Jocurile Olimpice?
- Nu. Păi, nu am... E cea mai importantă, adică nu poți să o compari. Pentru fiecare medalie te bucuri, că vorbim de Europene, Mondiale, Jocuri Olimpice, dar sentimentele sunt diferite, pentru că Olimpiada e o dată la patru ani, nu știi dacă ai șansa să ajungi acolo, nu știi dacă ai șansa să câștigi decât dacă ești foarte bine pregătit și dovedești înainte la celelalte competiții. A fost un sentiment unic. Sar dintr-una în alta.

- Te rugăm.
- La Campionatele Europene, echipa noastră a câștigat patru medalii de aur, un argint și un bronz. Am intrat prima în calificări la ora 9 dimineața. La ora 7 am deschis sala, nu mai era nimeni... E foarte greu să concurezi prima în grupă și să aștepți până seara să vezi dacă ai câștigat sau nu sau cum decurge concursul. După ce s-au încheiat Campionatele Europene am avut un gând și am spus că aceleași rezultate aș vrea să le avem și la Jocurile Olimpice.

- Și ți-a ieșit.
- Fix aceleași rezultate le-am avut! În condițiile în care și la Campionatele Europene, și la Jocurile Olimpice mai puteau să fie medalii. I-am mulțumit lui Dumnezeu că ne-a dat puterea și tăria să ne facem treaba foarte bine, să lăsăm emoțiile la o parte, să trecem peste toate problemele avute. Am avut și aveam și noi probleme. Nu era totul roz, gata, dădeam din degete și făceam exercițiile senzațional în fiecare zi. Au fost perioade foarte grele, au fost perioade în care nu ne venea să intrăm în sală nici nouă, nici antrenorilor, dar cu toate acestea am reușit să ne adunăm, am reușit să găsim puterea în noi să tragem și chiar să ne îndeplinim visul acela, să nu fi muncit degeaba atâția ani.

Monica Roșu a renunțat la 19 ani la gimnastică. „A început viața adevărată cu o factură, cumpărături și mașina în service”

- Ai renunțat la gimnastică destul de devreme.
- 19-20 de ani e finalul carierei. Nu aș fi vrut să renunț la gimnastică, dar, din păcate, problemele de la spate și-au spus cuvântul. După aceea, în 2005, am avut o interdicție de a mă antrena undeva la șase luni. Mi-a fost foarte greu, pentru că aveam probleme cu spatele, mi-a fost foarte greu să stau deoparte. Am încercat să revin la Campionatul European care a fost la Debrecen, dar nu am fost lăsată să concurez pe motive de sănătate. Apoi, la Campionatul Mondial de la sfârșitul anului, la fel.

- Ai simțit că e finalul.
- S-au întâmplat mai multe lucruri și am rămas acasă fără voia mea. Am pus în balanță tot ce am făcut, tot ce s-a întâmplat, am pus în balanță problemele de sănătate și am ales să pun stop. Viața merge mai departe. Trebuie să știi când să pui stop chiar dacă nu mi-am terminat cariera așa cum mi-aș fi dorit eu. Am ales să pun stop pentru că urma să am și o viață normală și n-aș fi vrut ca problemele de sănătate să fie mult mai grele sau grave.

- Ai început să copilărești după aceea? Cum a fost viața după retragere?
- A trebuit să-mi termin clasa a XII-a, să dau BAC-ul, m-am întors la Deva. După ce am dat BAC-ul am decis să mă stabilesc în București. A trebuit să mă înscriu la facultate, să-mi caut un loc unde să stau și, într-adevăr, să-mi iau viața în piept și să văd cu ce se mănâncă viața normală.

- Nu cea de sportiv.
- Nici cea de cantonament, nu cea unde eram, așa, într-un glob de cristal și nu aveam treabă cu ce se întâmplă pe lângă. A fost greu, dar am reușit să mă descurc cu ajutorul prietenilor, al familiei, al oamenilor pe care i-am cunoscut. Am reușit ușor, ușor să-mi fac și un loc meu. Să intru la facultate, să fac și alte lucruri pe lângă. Practic, să înceapă viața adevărată! Viața adevărată în care trebuia să plătești facturi, trebuia să te duci la cumpărături, trebuia să te duci cu mașina în service. Și le-am învățat ușor, ușor. Am intrat ca un adult în viața normală.

- Când erai în activitate, antrenorii erau psihologii voștri, după aceea știu că ai spus că ai făcut terapie. Cât e important este rolul unui psiholog în viața unui sportiv atât timp cât este în activitate, dar și după retragere?
- E foarte important, pentru că el știe cum să-și găsească cuvintele pe care tu vrei să le auzi în momentul respectiv. Sau de care ai nevoie în momentul respectiv. După o zi în care nu-ți iese nimic, ai nevoie să vorbești cu cineva și să-i spui ce ai simțit. Iar de la el să auzi că a fost doar o zi mai proastă și că în continuare trebuie să mergi și să găsești resursele în tine să-ți faci treaba foarte bine.

Slavă Domnului!, am avut antrenorii lângă noi care au știut să ne țină în frâu, să ne spună ceea ce câteodată aveam nevoie să auzim, câteodată poate nu. Acele lucruri pe care nu voiam să le auzim ne ambiționau și mai tare să le demonstrăm că nu sunt adevărate și cumva s-a creat între noi acea echipă care a reușit să îmbine lucrurile și să reușească ceea ce și-a propus

Monica Roșu, fostă gimnastă

Debutul în televiziune și experiența de la Televiziunea Română

- În televiziune cum ai ajuns?
- Am ajuns să lucrez anumite proiecte care erau pentru televiziune și am început ca reporter. Mi-aduc aminte că primul proiect pe care l-am avut a fost înainte de Jocurile Olimpice din 2008, în care cei din fotbal le urau succes sportivilor noștri care mergeau la Olimpiadă. Probabil că era doza aceea de inconștiență și de naivitate. Eram tânără, mi se părea ceva wow! Am vorbit cu Mutu, Chivu, Victor Pițurcă. După aceea am comentat Jocurile Olimpice din 2008 la Dolce Sport cu Emil Grădinescu.

- Deci așa a început.
- Mi-a plăcut. Ulterior, după mulți ani, am ajuns și în televiziune să prezint jurnalul de sport, să fac emisiune. Nu m-am gândit că vreau să fac televiziune. Au venit lucrurile firesc, am făcut foarte mult pe reporterul și pe omul care mergea să găsească sau să afle de la sportivi cum se simt ei, cum fac antrenamentele, ce îi motivează și ce nu, cum reușesc să câștige în domeniul lor și, practic, așa am luat-o eu ușor-ușor cu televiziunea.

- Și să dai mai departe poveștile lor.
- Să încercăm să le dăm mai departe poveștile, să le transmitem emoțiile, să le transmitem mulțumirea, nemulțumirea, pentru că, chiar dacă suntem sportivi, suntem oameni care au frustrări, care au dorințe, care au lucruri normale pe care le simte un om.

Monica Roșu a povestit experiența de la Exalton: „Eram pur și simplu într-o junglă! Într-o cabană de dimineață până seara”

- Dar ai plecat din TVR ca să mergi la Exatlon. Acesta a fost motivul, nu?
- Da, am plecat... Un moment în care aveam nevoie de o provocare, simțeam nevoia să schimb puțin decorul. Cei de la Exatlon m-au chemat și în primul sezon, dar am zis nu. Nu știu despre ce este vorba. În al doilea sezon, am zis că voi lua în considerare oferta și mă voi gândi. După ce am întors-o pe toate părțile, am zis OK. Am nevoie de lucrul acesta, am nevoie să mă deconectez de tot și voi accepta. N-am știut ce accept, pentru că a fost foarte greu, adică ce ne plângeam noi de cantonamentul pe care l-am trăit făcând gimnastica, aici a fost de 100 de ori!

- Serios?!
- Da! Și acum eram matură, vedeam lucrurile altfel. Cred că cel mai greu a fost faptul că nu aveai contact cu nimeni, că nu aveai telefon, nu puteai să vorbești, nu știai ce se întâmplă acasă. Eram pur și simplu într-o junglă, într-o cabană de dimineață până seara. Stăteai și te gândeai și-ți veneau în minte lucruri.

- Deci totul e absolut real!
- A fost greu! Acolo am învățat și mi-am dat seama că sportul m-a ajutat foarte mult. În primul rând, mi-a format un caracter și mi-a format psihicul, să pot să nu renunț. Să mă focusez fix pe ceea ce trebuia să fac acolo. La un moment dat, mi s-a părut că am dus-o puțin chiar în extrema aceea de "OK, trebuie să câștig, fiecare punct trebuie să vină la echipa noastră!". Nu vedeam altfel, aveam discuții în echipă: "Trebuie să câștigăm, nu putem să mai dormim la baracă, adică suntem sportivi, cum, nu putem să mergem să ne prezentăm, să luăm bătaie de la echipa cealaltă". Eram intrată în starea de concurs, în starea și a sportivului de performanță care trebuie la fiecare meci să câștige.

- Ce este mai dificil: la Exatlon, la lotul de gimnastică sau să fii mămică?
- Sunt lucruri diferite, nu se pot compara. Exatlon a reprezentat o etapă și o poveste. Lotul a fost cu totul și cu totul altceva. Viața de mămică este cu totul și cu totul altceva. Sunt lucruri diferite, dar în toate cele trei perseverența și tenacitatea m-au condus.

- Fetița ta face sau va face gimnastică?
- Este micuță, dar probabil că de la anul cu siguranță vom vizita sala de gimnastică. A vizitat-o deja și îi place foarte mult. Mă tot întreabă mereu "Mami, când mai mergem?". Până atunci face tumbe și toate cele. Va merge. Am, așa, o teamă, pentru că îmi doresc și nu îmi doresc să facă sportul acesta.

- De ce?
- Când mă uit la ea parcă mă văd pe mine, micuță fiind. Are o putere, e construită cumva pentru gimnastică. Vedem, nu știu ce să spun, va fi foarte greu. Acum depinde, dacă vorbim de performanță se schimbă puțin lucrurile, pentru că știu cum a fost la mine, știu prin ce am trecut eu și dacă chiar va dori să facă performanță, cu siguranță va trebui să renunțe și să fie acolo. Vrei să faci sport de performanță, chiar îți dorești să ajungi cel mai bun din lume, trebuie să știi că trebuie să renunți la anumite lucruri.

- Dacă nici tu nu știi...
- Da, de aceea spun că va fi o postură, așa, destul de grea, dar vedem. Nu știu, o voi lăsa să facă ceea ce își dorește. Vom fi alături de ea și o vom susține în ceea ce își va dori ea să facă.

- Am ajuns la final. Spune-ne trei femei care te-au inspirat în viață și în carieră.
- Păi, clar una este din gimnastică, Nadia Comăneci, pentru că toată lumea și-a dorit să ajungă ca ea! Îmi place foarte mult Andreea Esca. Și a treia femeie, nu știu. Uite, aș putea să spun că chiar antrenoarea Mariana Bitang m-a inspirat prin puterea ei, prin tenacitatea ei, prin dorința de a face lucrurile foarte bine. Adică cred că o parte din lucrurile și din reacțiile pe care le am sunt luate de la ea.

La feminin cu MONICA ROȘU: „Eram pur și simplu într-o junglă! Fără strictețe nu reușești” (episodul 11)