Articol de Valentin Șchiopu - Publicat miercuri, 27 aprilie 2022 11:29 / Actualizat miercuri, 27 aprilie 2022 15:11
La 18 ani, Irina Pop era considerată una dintre cele mai bune jucătoare ale unei echipe din care făcea parte și Cristina Neagu. „N-am putut accepta handbalul făcut cu palma și violență verbală”. Acum, mamă a doi copii, cunoscută după ce cineva i-a făcut o poză în 2018 alaptând în pauza unui meci dintr-o ligă inferioară a Spaniei, încearcă să îmbine sportul cu munca și viața de familie.
Irina Pop e o handbalistă din generația Cristinei Neagu care în adolescență era privită drept una dintre marile promisiuni ale acestui sport. Apoi se întâmplă viața, „la vida está pasando”, cum zic spaniolii. Irina a ajuns la vârsta de 15 ani în Spania, după ce și-a pierdut tatăl, iar mama a luat hotărârea să emigreze alături de ea și de sora ei. Din 2003, Albalate de Cinca, un sat din provincia Huesca, a devenit noul lor cămin.
Optsprezece ani mai târziu, Irina este, la rândul ei, mamă a doi copii, Theo (3 ani și jumătate) și Sofia (7 ani), e inginer constructor și continuă să joace în ligile inferioare de „balonmano”.
În 2018, cineva i-a făcut o fotografie în timp ce-și alăpta băiețelul în pauza unui meci. Imaginea a devenit virală, dar jucătoarea născută la Cluj susține că e nevoie de ceva mai mult de o mie de cuvinte pentru a spune toată povestea.
Irina Pop și eforturile pentru a le împăca pe toate
După nașterea Sofiei, Irina și-a organizat viața în așa fel încât să încapă toate și încă ceva pe deasupra. A cerut să vină la serviciu de la ora 7 dimineața, mai devreme decât restul colegilor săi, astfel încât să nu trebuiască să se mai întoarcă la muncă după pauza de masă, așa cum obișnuiesc spaniolii.
În acest fel își făcea timp să-și ia copiii de la școală și să stea împreună până la antrenamentul de seara. Clubul la care a activat de când a ajuns în Spania e din Lleida, la o oră de mers cu mașina de casă.
De cele mai multe ori, se întorceau la miezul nopții acasă, după ședința de pregătire, ea, partenerul de viață și micuții, aceștia din urmă dormind pe bancheta din spate. Spune că a făcut eforturi uriașe în ultimii ani pentru a avea un job decent, pentru a fi prezentă în viața copiilor ei și a putea juca în continuare handbal.
Irina Pop: „E foarte important să înțelegi cum ești tu”
Doarme destul de puțin, mărturisește, și reușește să jongleze cu toate responsabilitățile cu un soi de superputere pe care spune că i-a dat-o „educația” primită în calitate de copil crescut în România anilor 1990.
„Cheia la gât, descurcă-te! Vrei să înveți să înoți, sari în apă! La 6 ani îmi încălzeam mâncarea singură, făceam lucruri de neconceput astăzi pentru un copil”, spune Irina, care adaugă că asta a venit la pachet cu un soi de angoasă pe care încearcă să o explice cu psihoterapeutul ei.
„Uneori ai senzația că parcă ai trăit prea mult, mai multe vieți. Sunt destul de diferită față de localnici sau oamenii de vârsta mea care la 30 de ani încă mai locuiesc cu părinții și uneori e greu să purtăm o conversație normală. E foarte important să înțelegi cum ești tu, cine ești tu și de ce ești tu așa, multe răspunsuri trebuie căutate în anii aceia”, spune jucătoarea născută la Cluj.
A jucat pentru Republica Dominicană
Cu excepția unui sezon, în cariera sportivă a evoluat pentru un singur club, Lleidatana, care i-a oferit un contract încă de la 16 ani, când se mutase de la Clubul Sportiv Școlar Cluj în Spania.
Mai târziu a adăugat și selecții la nivel internațional, după ce a acceptat invitația federației din Republica Dominicană de a evolua pentru reprezentativa țării din Caraibe. A făcut parte din echipa care a câștigat bronzul la Jocurile Panamericane din 2011 și a fost prezentă la Mondialul din Serbia desfășurat doi ani mai târziu.
Handbalista nu regretă alegerile pe care le-a făcut. Crede că dacă ar fi rămas în România, traseul ei sportiv ar fi fost altul. La 1,86m, pe postul de inter stânga, și-ar fi pus mai mult în valoare calitățile fizice într-un handbal care i se potrivea ceva mai bine. „În Spania, media de înălțime e undeva la 1,70-1,75m. E un handbal diferit. Nu spun că e mai rău, că e mai bun, dar e diferit”, explică Irina.
A avut șansa unei convocări la lotul național de tineret al României, în 2006. Printre colege erau Neagu, Dincă sau Țăcălie, toate jucătoare de 17-18 ani la acea vreme. Își amintește că a trăit un adevărat coșmar într-un cantonament desfășurat la Sfântu Gheorghe.
Jignită încă de la început: „Scoate cercelul, numai curvele poartă așa ceva”
A mers rău încă de la început. Remus Drăgănescu, directorul tehnic al federației la acel moment, i-a urat „bun venit” spunându-i sec să-și scoată cercelul din nas. „Scapă de el! Numai curvele poartă așa ceva”, i-a spus oficialul.
Lotul era condus de antrenorul Gavril Kozma, își amintește Irina. „Când trecea pe lângă tine trebuia să te ridici în picioare, cu mâinile la spate. Pentru el eram un nimeni, ceva puțin mai valoros decât un nimic. Nu se poate să te bată la 5 dimineața cineva și să-ți vorbească așa cum îi vine la gură, să-ți spună tot timpul că nu ești bună de nimic! Sincer, nici nu mai știu exact cât am stat în acel cantonament, mintea mea a încercat să mai șteargă din momentele alea, să mă protejeze.
Am luat decizia să plec. Înțelegeam foarte bine că e nevoie de disciplină și muncă, dar nu puteam accepta handbalul făcut cu palma și violență verbală. Iar respectul nu poate fi confundat cu frica”, spune Irina.
Ceva mai târziu în cariera ei, în Spania, a colaborat cu un antrenor croat care ridica tonul ca să-și impună punctul de vedere. N-a funcționat și omul a trebuit să lucreze la a-și gestiona agresivitatea.
Poate că în Spania nu ai jucătoare atât de valoroase ca tehnică. Nu sunt nici cele mai înalte și mai puternice. Dar uite că la ultimele competiții majore au fost mereu pe 5, pe 6, pe 4, ba au mai luat și medalii! Poate că bucuria aia cu care le vezi jucând și unitatea de grup valorează totuși ceva. Nu mai funcționează să fii un rob care trage, trage și iar trage, chiar și când corpul îți dă semnale că trebuie să se menajeze
A refuzat să plece de lângă cei mici
Irina Pop a plecat recent de la Lleidatana, club pentru care a evoluat aproape 16 sezoane. În ianuarie a primit o ofertă din prima ligă spaniolă, de la Rocassa, echipă care joacă în cupele europene. A refuzat-o pentru că salariul pe care l-ar fi primit ar fi fost mai mic decât remunerația de la locul ei de muncă. „E foarte greu să te întreții ca sportivă făcând doar sportul care-ți place. Pur și simplu, nu era o ofertă care să te determine să lași tot, să-ți faci bagajul și să mergi departe de familie pentru un an”, a explicat Irina.
Totuși, nu vrea să renunțe încă la sportul pe care-l iubește. „N-am făcut-o nici după ce i-am adus pe lume pe Sofia și pe Theo. După 5 săptămâni, cu 12 kilograme în plus, o luam de la capăt, eram pe teren”.
Speră să găsească o variantă ca să poată continua să joace.
„Știi secvențele din finalul unor filme, cu oameni pe patul de moarte cărora li se scurg ultimele clipe de viață? Când e loc de regrete, poate, și de ce ar fi făcut diferit în viață. Ce spun de obicei? Că ar fi petrecut mai mult timp cu persoanele dragi, că le-ar fi plăcut să râdă sau să danseze mai mult. Nimeni nu spune că ar fi dorit să facă mai mulți bani sau să fi muncit mai mult. Mă gândesc mereu la asta și iubesc să-mi petrec după-amiezele cu copiii, să mă pot juca împreună cu ei. Am reușit să joc și handbal, deși n-am fost 20 de ani la prima ligă”, a spus Irina.
Apoi și-a continuat gândurile: „Probabil că aș fi putut, dar nu știu dacă aș fi găsit toată fericirea în handbal, în sport. Suntem și femei, handbalul e un sport minoritar, și cred că mai bine să ne gândim să ne bucurăm de viață, să facem o facultate, să avem un loc de muncă respectabil. Îmi spun că e suficient, dar apoi iar mă gândesc și la handbal și o iau de la capăt. Dorm 5-6 ore pe noapte, nu e cel mai bun ritm de viață, dar îmi spun că e în regulă, mă pot odihni după 45 de ani, când n-o să-mi mai permită corpul să joc”.
Adevărul este că trăim într-o societate machistă. Pentru o femeie e mai greu să trăiască doar din sportul pe care-l practică. E o diferență semnificativă între felul în care sunt plătiți în sport bărbații și femeile.
Când eram mici, Cristina Neagu juca centru ca să pot evolua eu inter stânga. Sigur că nu putem evalua acum ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi rămas în România și aș fi avut un alt traseu. Cristina are o carieră extraordinară și e un exemplu pentru toată lumea.
După handbalul pe care-l jucam, puteam fi fără probleme în România. A murit tata, a fost o lovitură, a trebuit să vin aici la o vârstă fragedă, a fost foarte greu. Dar n-aveam nicio problemă în a face față unor greutăți sau cu jocul în sine, ci doar cu persoanele care nu te respectau și nu te lăsau să fii tu însăți.
- Irina Pop
1,1 milioane de românilocuiau în Spania la finalul lui 2020, conform unei cifre oferite de Ministerul Incluziunii, Securității Sociale și Migrației din Spania
Citește și alte articole:
Handbalul românesc în fața unui moment decisiv! Ce alege: schimbarea sau continuitatea?
)
)
)
)
)
)
)
