Legendă GSP „M-aș băga în poartă și acum!” » Legendara Luminița Huțupan Dinu își spune marea supărare într-un interviu fără ocolișuri: „De ce oare în România nu se poate? Uitați-vă la Katrine Lunde!”

„Hu-țu-pan, Hu-țu-pan!” este una dintre scandările memorabile din handbalul românesc. Luminița Huțupan-Dinu i-a cucerit pe fanii români cu paradele sale și cu sufletul său.

Numele ei este legat de Oltchim Râmnicu Vâlcea, dar cea mai mare perioadă a carierei a petrecut-o la Relonul Săvinești, echipă la care a început să practice acest sport care-i ocupă și acum tot timpul pentru că este antrenoare la trei echipe. La SCM Râmnicu Vâlcea și la lotul de junioare se ocupă de portari, la echipa de junioare 3 a Chimiei Rm. Vâlcea e „principal”.

Cu greu își mai găsește perioade de respiro, însă într-o zi ploioasă de decembrie, în orașul care i-a devenit acasă, Luminița a depănat câteva amintiri din vremea când scandările îi erau imbold pentru a apăra cât mai multe mingi. Vorbește apăsat și cu pasiune, despre cariera sa în care stau pe raftul cel mai înalt cele trei trofee de Liga Campionilor cucerite cu Krim Ljubljana în 2001 şi 2003 și cu Kometal Skopje în 2002. Cu Oltchim a fost campioană de cinci ori în România și a cucerit Cupa Cupelor în 2007.

Un reper la echipa națională, Luminița Huțupan-Dinu a debutat târziu în tricoul tricolor, la 27 de ani, în 1998. După 199 de partide și zece ani, a jucat ultimul meci împotriva Croației la Campionatul European din 2008. Performanța de vârf a fost argintul mondial cucerit în 2005, turneu la care a fost declarată cel mai bun portar al competiției. Astfel de titluri i-au mai fost acordate și la CM 1999 și la CE 2000.

Dar aceste trofee țin de statistică, ambiția și caracterul său sunt cele care rămân în mintea fanilor după o carieră strălucitoare.

Impetuoasă și uneori nostalgică, Luminița Huțupan a povestit Gazetei despre lumea sa, care se învârte în jurul unei mingi pătate cu clister. Și nu e mult spus. Handbalul îi ocupă toată ziua, iar copilul pentru care a renunțat la sport a ajuns cumva tot la el. Dar nu în poartă, cum și-a dorit ea.

- Luminița, mulțumim pentru timp, te-ai gândit de-a lungul anilor cam cât a ocupat handbalul în viața ta? Cincizeci la sută, șaptezeci la sută, sută la sută?
- Greu de spus. Sunt 32 de ani de muncă, de sacrificii foarte multe, peste șaptezeci la sută.

- Dacă ar fi să o iei de la început, ai alege tot handbalul?
- Cu siguranță, da.

Luminița Huțupan Dinu: „Nu a mai existat alt sport decât handbalul”

- Cât de mult ți-ai dorit să faci acest sport? Știu că ai mai povestit cum au fost începuturile, dar hai să mai auzim o dată toată istoria.
- Am început la vârsta de 10 ani, în orașul meu natal, Piatra Neamț, pe când eram în clasa a patra. M-au selectat doi profesori, care au venit la școală la orele noastre de Educație fizică. Aveau nevoie de fete pentru a forma o echipă de handbal. Am mers la un antrenament, la două, apoi nu a mai existat alt sport decât handbalul. N-am vrut să mai încerc absolut niciunul! Mi-a plăcut din prima zi de când am ajuns pe teren.

- Ai început direct în poartă?
- Cred că da. Eram într-o sală de sport foarte mică la Obor, în Piatra Neamț, în cartierul Dărmănești, și era formată din două cubulețe. Mi-aduc aminte că prindeam toate mingile pentru că toți eram la început, nu cunoșteam jocul, iar cei care aruncau nu aveau de unde să știe cum să o facă. Mi-a plăcut și am rămas timp de doi ani, după care s-a îmbolnăvit o colegă de-ale mele. N-am avut pe teren cu cine juca și din poartă am ieșit în teren, unde am jucat trei ani de zile pe inter cu sora mea.

„Nu-mi era frică de nicio minge”

- Dar te-ai întors în poartă...
- Era cam greu de alergat pe teren, depuneam efort, gabaritul nu-mi permitea. Eram mai plinuță, dar cu timpul m-am acomodat și chiar mi-a plăcut. Nu-mi era frică de nicio minge, nu mă feream. De altfel, am fost și caracterizată drept „un portar cu siguranță” de profesorul care m-a descoperit, Ovidiu Țoc, fie iertat. I-am mulțumit după ce am primit un premiu de cel mai bun portar la un turneu de sală, unde erau jocuri amicale, apoi restul e istorie.

- Ai stat 11 sezoane la Săvinești și apoi a venit această ocazie să te transferi la Oltchim în 1998. Cum îți amintești momentul respectiv?
- Îmi aduc aminte că în campionat Săvinești Piatra Neamț a picat cu Oltchim Râmnicu Vâlcea. În retur am avut acasă etapă și am apărat, zic eu la acea vreme, la 16 ani, foarte bine. Cei de la Oltchim, domnul Ioan Gavrilescu și Petre Berbecaru, m-au remarcat atunci, apoi au ținut legătura cu mine. Am jucat niște turnee amicale la Oradea, unde echipa din Piatra Neamț nu a prea a câștigat, iar Oltchim câștigase campionatul și Cupa României. Mi s-a făcut o ofertă, nu am refuzat-o și am plecat direct de la Oradea la Râmnicu Vâlcea, echipa a mers la Piatra Neamț. Am luat legătura cu ai mei și am rămas 3 zile la Râmnicu Vâlcea. Îmi aduc aminte că acasă la Steluța Luca. Au venit a doua zi cei din conducere. Am semnat un contract pe doi ani și jumătate. Era în luna decembrie, iar în ianuarie m-am prezentat la antrenamentele Oltchimului.

+14 FOTO

- Apoi a urmat un alt pas, din nou o schimbare, în 2000 ai plecat în Slovenia, la Krim...
- Am plecat după doi și jumătate și am stat șase sezoane în Slovenia. Am făcut încă un pas spre handbalul adevărat.

- Acolo ți s-a părut handbalul altfel?
- Din mai multe puncte de vedere. În primul rând, mentalitatea de învingător. Eram opt straniere, ne-am adunat, am strâns rândurile pentru a face performanță în afara țării. În campionatul intern, echipele erau foarte slăbuțe și băteam la diferență de 15-20 de goluri în fiecare meci. Noi ne-am axat doar pe Liga Campionilor, iar acest lucru s-a și văzut pentru că în șase ani am jucat cinci finale, dintre care am câștigat trei.

- Ce crezi că însemnat acea perioadă pentru cariera ta, tocmai cu aceste trofee câștigate, împărțind echipa cu colege din alte țări?
- Un pas important. Mă împărțeam între Slovenia și România, Slovenia pentru Liga Campionilor, iar România pentru echipa națională. Mi-a fost destul de greu, am făcut foarte multe sacrificii, mai ales că în acest timp mi-am pierdut și părinții, dar am strâns din dinți. Cred că mi-am făcut datoria la Krim. După cei 6 ani de zile, m-am întors la Râmnicu Vâlcea și am mai continuat încă trei sezoane, ajutându-i pentru că nu mi-au creat probleme atunci când a fost vorba să plec afară.

- Ai câștigat Liga Campionilor, ăsta a fost visul tău în handbal, să câștigi acest trofeu sau aveai alt vis?
- Când m-am apucat de handbal nu știam ce înseamnă acest sport, nu mai vorbim de Liga Campionilor. Cu timpul mi-am dat seama că muncind zi de zi, făcând atâtea sacrificii, da, este trofeul suprem.

Rețeta Luminiței Huțupan Dinu: „Prin meciuri îți dezvolți curajul”

- Ai învățat slovena cât ai stat la Krim, încă mai știi să vorbești?
- Da, am mers la școală, plătea clubul pentru fiecare jucătoare, indiferent din ce țară venea. Se vorbea aceeași limbă, slovena, nu se vorbea engleză. Cred că ăsta a fost un atu pentru a juca patru finale la Krim Ljubljana, dintre care două câștigate. Una am câștigat-o la Kometal Skopje în 2002 și cred că acesta a fost atuul principal pe care ne-am bazat și am câștigat vorbind aceeași limbă.

- În perioada aceea aveam multe jucătoare din România în afară, jucau la echipe importante. Tu erai in Slovenia, erați răspândite. Acum este invers. Cum ți se pare situația asta?
- Da, mi se pare un pic absurdă și nu mă feresc de cuvinte. Nu avem deloc „straniere”, iar echipa națională este în formare și tragem de fiecare jucătoare care nu primește minute la echipele de club din întrecerea internă. Este un regres, dar trebuie să tragem un semnal de alarmă pentru a avea viitor.

Îmi doresc din tot sufletul ca aceste tinere din naționala României să arate, indiferent ce adversar vor întâlni în față, o mentalitate de învingător și cu siguranță o vor face și vor lăsa o amprentă pentru cei de sus
– Luminița Huțupan Dinu

- Crezi că dacă ar primi minute în Liga Florilor s-ar putea forma mai bine?
- Da, pentru că prin joc îți dezvolți în primul rând mult mai mult curajul, treci de frica de a învinge, de teamă, și joci mai degajat.

- Să mai vorbim un pic despre ultima oară când te-ai întors la Oltchim, ați câștigat o Cupa Cupelor. A fost o perioadă frumoasă, totuși s-ar fi putut mai mult, se strânseseră la Oltchim toate fetele din echipa națională.
- În 2007, da. Mi-aș fi dorit să fi câștigat Liga Campionilor cu Oltchim Râmnicu Vâlcea. Din păcate pentru cariera mea, dar din fericire pentru mine, pe plan personal, în 2010 nu am jucat în finală. A fost o bucurie pentru mine în 2010, când am dat naștere unui copil, acum joacă și ea handbal, Dinu Ștefania. În 2010, Oltchim ajunsese în finala Legii Campionilor, au văzut ce înseamnă să muncești zi de zi și munca să fie răsplătită. Păcat că nu a fost răsplătită cu un trofeu. Într-adevăr, este greu să muncești zi de zi, dar peste ani de zile, munca îți este răsplătită printr-un mic trofeu, printr-o invitație, prin mai multe....

- Pe stradă, când te recunoaște lumea...
- Nu, aici nu vreau să vorbim! Revenind acum la SCM, faptul că sunt antrenoare cu portarii, am fost în diferite deplasări, în Ungaria, la Debrecen, și chiar au fost foarte mulți români și ne-au încurajat atât pe echipa locală, cât și pe SCM Râmnicu Vâlcea.

- Ai avut o relație specială cu fanii, strigau mereu numele, toți ne aducem aminte cum se auzea „Huțupan, Huțupan”.
- Din 2000 a pornit de la București la Campionatul European, unde, din păcate, am luat locul patru, am pierdut bronzul. Toată sala mi-a scandat numele „Huțupan-Huțupan”. Pentru mine era un imbold și îmi doream să-i răsplătesc prin paradele mele. De la cel turneu cred că am fost mult mai mult apreciată. Trecând anii, am lăsat loc de bună ziua și de aceea cred că sunt foarte bine văzută, apreciată și respectată.

„Meseria de portar se fură”

- Hai să ne mai întoarcem un pic în timp, la naționala României, îți amintești primul meci la echipa națională când a fost?
- Da, în anul 1998. Antrenor l-am avut pe domnul Cornel Bădulescu și am plecat în Austria la un turneu și cu domnul Cojocaru parcă era antrenor secund. Îmi era așa o rușine de acei portari pe care-i avem atunci, Carmen Petca, Olimpia Vereș. Mă întrebam ce fac ele două de apără și eu nu pot să apăr. Atunci am ajuns la concluzia că handbalul, indiferent pe ce post îl practici, trebuie furat. Uitându-te în stânga, în dreapta, ducându-te acasă și luptându-te în primul rând cu tine, zicând: „Ea de ce poate și eu nu pot?”. Mă mai ducem la o alergare individuală, la o sală de forță, mai veneam în sală, mai stăteam la câteva aruncări ale unei colege și așa am căpătat încrederea necesară pentru a munci din greu. Și s-a văzut!

- Există vreun moment când te-ai simțit sigură pe tine? Când ai zis, da, sunt un portar foarte bun...
- Nu, am lăsat la latitudinea multor specialiști să mă caracterizeze, nu doar eu singură, pentru că așa am considerat că este mai bine.

- Dar când intrai pe teren, intrai cu încredere sau cu emoții?
- Sportivul care nu are emoție, indiferent că e meci amical sau oficial, nu e implicat sută la sută. Din punctul meu de vedere, consider că dacă ești 100% pe teren trebuie să ai în primul rând emoții. Normal este și firesc, dar cu timpul încălzirii, începerea jocului vor dispărea pentru că ești focusat, ceea ce ai analizat înainte de partidă, trebuie să pui în practică pe teren și să dai totul 100% pentru a obține ceea ce vrei. Este și normal să ai emoții.

- Acum, că ești antrenoare, dacă te uiți în urmă, ai putea să spui ceva despre tine ca portar, ce fel de portar ai fost, ce puncte forte ai avut?
- Da, ca jucătoare depindeam doar de mine. Ca antrenor cu portarii depind de 2-3-4, cât are clubul respectiv. Sunt portari buni, cu stiluri diferite, dar este un respect vizavi de mine datorită faptului că vor să-mi calce pe urme. Sunt receptive la tot ceea ce le comunic și din punctul meu de vedere e o bucurie enormă pentru mine că am revenit la SCM. S-a văzut schimbarea celor trei portari și este o mândrie și o bucurie că pot să le împărtășesc din tainele mele. Mă bucur că Raluca Kelemen a fost în lotul României de senioare, pentru că am antrenat-o și la junioare cu doamna Mariana Târcă și o antrenez și acum. Ea își dorește enorm de mult să-mi calce pe urme, ca și Daciana Hosu, ca și Bianca Curmenț. Toate trei au fost antrenate de mine, e o mândrie.

„Regretul meu este că n-am câștigat Liga Campionilor cu Oltchim”

- Cum te simți tu când le vezi pe fetele acestea care se uită la tine și vor să fie ca tine? E o satisfacție?
- Este, dar în același timp ele consideră că este o joacă sau cuvinte aruncate în vânt. Mă uit la ele că muncesc zi de zi la antrenamente și le-am spus „Dacă îți place ceea ce faci și visezi să ajungi ca mine, muncește și crezi în visul tău, că o dată și o dată, peste ani de zile, visul tău ți se va împlini”. Că și eu am plecat de la idolul meu, norvegianca Cecil Leganger, și mi-am îndeplinit visul. Am lucrat cu ea la Krim Ljubljana și i-am călcat și pe urme câștigând Liga Campionilor. La națională nu a fost așa, pentru că Norvegia câștigă pe bandă rulantă.

- Care ar fi cea mai mare bucurie pe care ai simțit-o jucând pentru echipa națională și apoi și un regret mare?
- Au fost foarte multe datorită faptului că în multe dintre meciurile amicale, cât și în oficiale am ieșit cel mai bun portar. Am distincții cu echipa României. Am medalia de argint în 2005 ca jucătoare și medalia de bronz în 2010 ca antrenor, cu domnul Radu Voina. Pot să spun că mă simt împlinită.

- Ții minte meciuri?
- Acum mă gândeam la cel care mi-a cauzat multe probleme, meciul cu Bulgaria din calificările Campionatului European în 1998. Se juca pe terenul lor, când la pauza meciului conducea echipa gazdă cu cinci goluri. Eram eu și Cristina Dogaru în poartă. Pe noi, portarii, ne-au lăsat pe teren, domnul Bogdan Macovei fie iertat, ne-a trimis să ne încălzim că nu apărăm nimic, ne-a certat. La o acțiune a Victorinei Bora, care arunca de pe postul de pivot, mingea a lovit bara, apoi mi-a venit în mână și mi-a rupt degetul mic de la mâna stângă. N-am putut s-o ajut pe colega mea Cristina în poartă, dar nici pe colegele din teren. Am luat bătaie la vreo 10 goluri, dar am strâns din dinți și în returul acasă le-am bătut cu 12 goluri, ne-am calificat și ne-am dus mai departe la Campionatul European.

- Cea mai mare dezamăgire...
- Că n-am putut să apăr, am jucat și cu o mână în ghips, dar nu m-am dat la o parte nici de durere și nici să-mi ia altcineva locul.

- Și regretul?
- V-am spus și vă repet că n-am câștigat Liga Campioanelor cu Oltchim Râmnicu Vâlcea, dar în rest sunt foarte împlinită.

- Și la echipa națională? Poate, nu știu, la Jocurile Olimpice să fi obținut un loc mai bun, poate altceva.
- Da, e greu de spus. Sunt mulțumită că am făcut parte din echipa României în 199 de jocuri, ne-am calificat prima dată la Jocurile Olimpice de la Sydney, după 24 de ani, am fost pe locul șapte din opt, fără medalii. A doua ediție în 2008 la Bejing, am fost din nou pe locul șapte. Este greu să ajungi la JO, dar este greu să obții și mult mai mult. Poate că ne-am mulțumit cu prezența, dar noi am luptat, nu s-a putut. Este foarte, foarte greu să te califici și să câștigi și o medalie la Jocurile Olimpice. Regretul mare a fost, dar mai greu și la Rio. Eu nu am fost, au fost fetele și tot nu am obținut medalii. Foarte, foarte greu. Nu vrem să visăm departe, vrem doar să visăm exact la ce avem în curte.

199 de meciuria jucat Luminița Huțupan Dinu pentru naționala României, marcând și zece goluri

- Tu te-ai retras cu un scop anume. Se spune că sportivilor le e greu să se lase de sport...
- Foarte greu.

- Ți-ai dorit să devii mamă...
- Aveam o vârstă, anii treceau, echipa României avea nevoie de mine pentru că am demonstrat-o de-a lungul timpului. Oltchim Râmnicu Vâlcea avea nevoie de mine, de aceea m-am și întors din Slovenia pentru că au fost oameni cu mine, cei din conducerea Oltchimului, nu mi-au pus piedici când am plecat. Am revenit în 2006, am mai jucat încă 3 ani la Oltchim. Le-am spus de la început să-și caute un înlocuitor pentru că îmi doream să devin mamă. Nu voiam să-i las la mijlocul campionatului descoperiți în poartă. Am semnat un contract pe un singur an cu clauză, dacă e să se întâmple să rămân însărcinată, renunț. Nu s-a întâmplat. Am mai semnat un an, aceeași clauză, nu s-a întâmplat nici în 2007, atunci am câștigat Cupa Cupelor. Nu s-a întâmplat nici în 2008. Am mai semnat un an și am ajuns la 37 de ani și jumătate.

- Și te-ai hotărât să te retragi...
- Am mers, am bătut mâna cu cei din conducerea Oltchimului, le-am spus că este momentul să mă retrag pentru că doctorii îmi transmiseseră că până nu mă las de efort fizic, cu toată medicamentația pe care o presupune sportul de performanță, nu pot să devin mamă. Așa am și făcut. Mi-am luat vacanță, s-a terminat sezonul în luna iunie. În iulie am plecat în concediu 10 zile în Turcia, alături de câțiva prieteni, cu apa. cu soarele, cu distracția. Am revenit acasă după 10 zile și în septembrie am plecat în Ljubljana, la fosta mea echipă, unde am evoluat 6 ani, urmărind Oltchim Râmnicu Vâlcea la trofeul” "Vinko Kandia”. Dacă tot am ajuns în Slovenia, m-am dus și la un cabinet medical. Bucuria și surprinderea au fost mari când doctorul mi-a spus că sunt însărcinată. Și așa am devenit mamă la 38 de ani și jumătate, dându-i naștere unei fetițe, care îmi încalcă pe urme, practicând handbal.

Supărarea unul portar de legendă

- E tot portar?
- Supărarea mea a fost că nu a vrut în poartă, i-a plăcut mai mult golul și i-am spus: ”Mami, poți să dai gol și din poartă în poartă”, ”Nu, că e prea mare distanța, la 6 metri e mai aproape”. O antrenez la mine, la Chimia, la juniori 3, unde este pionul principal. Nu-mi place să o caracterizez eu. Las specialiștii să îi cunoască și să-i descopere calitățile. Își dorește să ajungă la lotul de cadete 2010-2011.

- Ai dus-o și la alt sport sau nu? A fost dragoste la prima vedere?
-Din prima la handbal și direct în poartă. Culmea, a stat un an de zile în poartă, vă arăt filmulețe, are reflexele mele, dar nu i-a mai plăcut. Joacă inter și centru. Am avut-o la Centrul de Excelență la Râmnicu Vâlcea sub comanda Gabrielei Artene, dar anul acesta fiind clasa a 8-a am pus accent pe română și matematică, la anul fiind Examenul de capacitate am luat-o acasă.

- Totuși ai revenit în 2012 pentru câteva luni după ce ai devenit mamă. Ai avut câteva meciuri, iar într-o partidă cu Gyor ai reușit 16 parade. Ce te-a convins să te întorci atunci după 2 ani?
- Pe mine, sincer, nu m-a convins corpul, pe domnul Roibu l-a convins silueta mea, văzându-mă la jocurile Olchimului în tribună. Am slăbit 17kg și domnul Roibu, cu domnul Gavrilescu și cu domnul Radu Voina au considerat că fac față. Așa că la 40 de ani m-am întors să le dau o mână de ajutor. Aveau nevoie de rezultate. Mi-aduc aminte că am jucat cu Gyor și am făcut senzație pe parchetul sălii din Râmnicu Vâlcea, dar dezamăgirea a fost returul, unde n-am putut face mai nimic. Le-am arătat tuturor că se poate face sport dacă-ți dorești, la orice vârstă. M-am retras definitiv după 4-5 luni. Aveam 40 de ani, dar Katrine Lunde are 44 și jumătate, deci se poate. De ce oare în România nu se poate la vârsta aceasta? Că ajungem să spunem că jucătoare de 37-38 de ani nu mai sunt bune. Sunt bune, că au o experiență în spate, nu te poți duce pe la 40-41 ca jucătoare, dar ca portar, da. Eu consider că la 37-40 poți face față. Ai o experiență și le tragi și pe cele mici după tine.

- Deci ți-ar fi plăcut să mai joci?
- Da, eu m-aș băga în poartă și acum, pentru că sunt mare, ocup, experiența am, le cunosc pe majoritatea jucătoarelor și chiar mi-aș dori, dar 53 e un număr.

- Pentru că ți-a plăcut handbalul, de asta nu l-ai lăsat. Ai devenit antrenoare după cariera de jucătoare...
- Da, ca jucătoare este foarte simplu. Depindeai doar de tine, ca antrenor depinzi de întreaga echipă și este foarte, foarte greu, pentru că ai niște principii. E complet diferit. Portarii pe care-i antrenez au fost lucrați și perfecționați de alți antrenori înaintea mea, dar încerc să le schimb la toți trei un pic mentalitatea, pentru că de aici pornește toată discuția. Am venit la SCM, am cunoscut-o pe Julie Foggea, este un portar cu calități foarte bune, dar nu mi-a plăcut ritmul ei. Fugea din bară în bară și i-am spus că un portar trebuie să gândească mult mai mult decât o jucătoare, să fie mult mai mult concentrată pentru că are de urmărit șase jucătoare, nu știe care aruncă la poartă. Are timp să se relaxeze când coechipierele ei pleacă în atac, dar până atunci trebuie să fie 100% dedicat și să apere foarte multe mingi unu la unu, că acolo se remarcă. Eu cred că mi-am făcut datoria în meciul de la Buzău cu ei trei, meciul cu Debrecen de acasă și din deplasare. Dacă un portar apără, dă un imbold spre victorie echipei. Un portar dacă apără peste 10-15 mingi pe meci, șansele de câștig ale echipei sunt foarte mari.

- Dar cum gestionezi atunci când se întâmplă să nu joace bine?
- Nu dorm toată noaptea!

- Le cerți?
- Nu le cert pentru că eu depind de ele acum și încerc să le țin moralul ridicat pentru a face față următoarelor minute. Dacă le certăm nu facem nimic. Apoi, ele vin la antrenament și fac act de prezență și eu nu vreau asta. Nu-mi place când un portar stă și când nu apără mă enervez pe mine și mă duc acasă și nu dorm toată noaptea pentru că eu consider că nu mi-am făcut datoria. Așa am fost învățată, am tras din greu, dar acum ei nu mai trag din greu. Consideră că totul vine de la sine, dar nu vine, nu vine.

- Ești angrenată pe mai multe fronturi, mai e și timp liber?
- Nu am timp liber nici să mă ocup de copil decât atunci plec în campionat la junioare 3 cu ea în deplasare, că de aceea am această voce. Am avut aseară etapă, am câștigat. Mai mult mă ajută soțul. Am ajuns la SCM după ce Dana Joița a rămas însărcinată, iar postul de antrenor a rămas neacoperit. Am primit un telefon de la domnul primar, de la domnul președinte și nu am putut să spun nu, îmi place ceea ce fac, îmi place să muncesc, îmi place s-o iau de jos și de aceea nici nu am refuzat. Eram angrenată și la Chimia, și la Energetic, și la lotul de junioare, dar încerc să mă descurc pe toate fronturile și să îi ajut pe toți. Așa am fost de mică. Să nu refuz pe nimeni și consider că timpul meu mi-l aloc acolo unde îmi place să las loc de bună ziua.

- Dacă ar fi un încă un vis de împlinit din postura de antrenare, care ar fi?
- Să ajung cu lotul de junioare la anul la Mediteraneene și la Campionatul European și să câștigăm o medalie pentru că este tineretul care trebuie să crească. M-au întrebat foarte mulți despre cazurile Cristinei Neagu, Crinei Pintea sau al Elizei Buceschi. Nu vreau să comentez! Nu cunosc și ceea ce nu cunosc, nu-mi place să comentez pentru că nici la rândul meu cineva să vorbească despre mine, neștiind problema, să se bage să comenteze așa. Și eu îmi doresc cu lotul de junioare să luăm o medalie la anul, iar cu SCM până la terminarea campionatului, să avem rezultate și să urcăm pe podium.

Anita Gorbicz, jucătoarea imposibilă

- Ne-ai spus despre portarul pe care l-ai admirat, Cecile Leganger, dar ai avut vreo jucătoare pe care să o admiri, să nu fie portar?
- Nu. Nu știam ce handbalul. Când am venit la Otchim am descoperit adevăratul handbal și acolo mi-am ales un idol, nu știam nici de ea, dar uitându-mă la televizor, întâlnindu-mă cu ele atât la Campionate Europene și Mondiale, mi-a plăcut stilul ei de a sta în poartă și de acolo cred că am și furat.

- Dar a fost vreo jucătoare pe care să o urăști, să nu știi unde dă?
- Da, Anita Gorbicz a avut un stil aparte și o tehnică de neimaginat. Și au mai fost jucătoare și la echipele naționale ale Norvegiei și Danemarcei pe care nu le-am suportat, dar dându-le credit, sunt jucătoare de valoare și vedeți câte medalii au luat atât la Campionate Europene, cât și la Mondiale și Jocuri Olimpice.

- Și ultima întrebare, să avem încredere în viitorul naționalei feminine a României?
- Da, sută la sută. Am declarat și recunosc că acum 2-3 ani am spus că nu mai vine nimic din urmă. M-am înșelat, dar venind în postura de antrenor de copii și juniori am descoperit multe talente, dar trebuie să facem ceva, să-i ajutăm, că dacă nu-i ajutăm, pornind de la Federația Română de Handbal, apoi părinții și ajungând la antrenori, nu vom face și nu vom scoate tinere talente. De aceea sunt la lotul de junioare și încerc să le implementez să iubească ceea ce fac, pentru că este visul lor, dacă vor să ajungă acolo unde au ajuns mari campioni. Și eu sunt una care le povestește și le dau exemple și alături de ele mă antrenez și plâng. Ele încearcă să fure din antrenamente, să scoată nu 100%, dar din fiecare antrenament să învețe câte ceva pentru a crește. Da, sperăm că viitorul sună bine.

CV Luminiţa Huţupan Dinu

• Data nașterii: 6 noiembrie 1971
• Locul nașterii: Piatra-Neamţ
• Carieră ca jucătoare:
• - 3 trofee de Liga Campionilor, în 2001 şi 2003 cu Krim Ljubljana, în 2002 cu Kometal Skopje
• - finalistă a Ligii Campionilor în 2004 şi 2006 cu Krim Ljubljana
• - 1 Cupa Cupelor în 2007 cu Oltchim
• - cinci titluri de campioană a României cu Oltchim şi de şase ori campioană a Sloveniei cu Krim Ljubljana
• - şase Cupe ale Sloveniei şi patru Cupe ale României
• - argint cu România la CM 2005, locul 4 la CM 1999 şi 2007, locul 4 la CE 2000
• - a participat cu România la JO 2000 (locul 7) şi JO 2008 (locul 7)
• - desemnată de Federaţia Internațională de Handbal drept cel mai bun portar din lume în 1999 şi 2005
• - a jucat la Relonul Săvineşti (1987-1998), Oltchim (1998-2000, 2006-2009), Krim Ljubljana (2001-2002, 2003-2006), Kometal Skopje (2002)
• - în 2011 a fost aleasă cel mai bun portar din toate timpurile din handbalul feminin, în urma unui sondaj la care au participat peste 7.000 de fani de pe tot globul