Viorica Ionică, fostul căpitan al naționalei feminine de handbal, a decedat la 65 de ani!

Pilică Popescu, antrenorul "naționalei" României din anii 60-80, spunea înainte de a muri că România handbalistică a avut, de-a lungul timpului, mari jucătoare. "Într-un top 5, nu aș putea să nu le pun pe Simona Arghir Sandu, un inter fenomenal, poate cel mai bun din istorie, dar și pe portarul Viorica Ionică".

În revista Apostolul, în 2007, sub semnătura profesoarei Dida Vasîlcă, Viorica Ionică a povestit: "Am început activitatea sportivă la CSŞ Piatra-Neamţ din clasa a IX-a, când eram elevă la Liceul "Petru Rareş" (1970-1974), pe postul de portar, sub îndrumarea profesorului Ovidiu Ţoc. În anul 1973, am fost selecţionată în lotul de junioare al României, iar în anul 1974 eram deja în lotul de tineret. Am urmat cursurile universitare la IEFS Bucureşti între 1974 şi 1977, continuând însă şi activitatea sportivă. Din anul 1974 până în anul 1986 am jucat în echipa naţională de senioare, având 237 de selecţii şi fiind căpitanul acesteia între 1979 şi 1986. Am devenit maestru al sportului din 1976. În această perioadă am participat la trei ediţii ale Campionatului Mondial şi la Jocurile Olimpice de la Montreal precum şi la numeroase turnee în ţară şi străinătate. M-am retras din activitatea competiţională în ianuarie 1989, la vârsta de 33 ani, din motive de sănătate".

I-au refuzat titlul de "Cetățean de Onoare" la Piatra Neamț

Fosta mare jucătoare a murit cu un mare off în suflet. "Mă simt împlinită ca profesor de educaţie fizică la Colegiul Tehnic Forestier. Dar recunoaşterea meritelor mele nu este de actualitate din cauza faptului că au trecut mulţi ani de la retragerea mea, însă cei care mă cunosc cu adevărat, colectivul din care fac parte, precum şi colegii mei de specialitate îmi recunosc meritele sportive şi consideră că au trecut prea mulţi ani de când, potrivit cererii colegilor mei de la catedră, trebuia să obţin titlul de «Cetăţean de onoare» al urbei", povestea Viorica Ionică în cadrul aceluiași interviu.

De două ori a fost propusă, în ședința Consiliului Local, pentru acordearea titlului, dar de fiecare dată consilierii au respins cererea. Regretatul profesor Ovidiu Țoc, cel care a descoperit-o, tot la Piatra Neamț, și pe Luminița Huțupan Dinu, declara și el, la vremea respectivă, după ce elevei sale i-a fost refuzat titlul. "Merita şi Viorica Ionică să nu se aştearnă tăcerea peste cariera ei excepţională", relata Violeta Moșu în ziarul "Dor de Neamț" din 24 iunie 2017.

"A fi portar este o «meserie», care se învaţă ca oricare alta"

Asta îi spunea Viorica Ionică jurnalistului Ion Cupen într-un interviu în ziarul Sportul în 1987, cu doi ani înainte de a se retrage din activitatea sportivă. "M-a făcut să pricep acest lucru primul meu antrenor, Ovidiu Ţoc, care mi-a explicat că fără o pregătire fizică… multilaterală, fără ca să suporţi sute de aruncări la antrenamente, din toate unghiurile şi de la toate distanţele, nu poţi ajunge decât o portăriţă oarecare, improvizată, din acelea cărora le vâjâie toate mingile pe la ureche, fără să le poată opri". (Şcoala portarilor, Ion Cupen, Sportul, 13 iunie 1987). 

O altă declaraţie a Vioricăi Ionică pentru presa centrală suna în felul următor: "Un portar de excepţie poate contribui şi cu peste 50 la sută la obţinerea victoriei. (…) El trebuie să joace mereu foarte bine, să dea încredere echipei, s-o stimuleze în atac şi să o… apere când are o zi mai slabă". ("Din teren la catedră" de Mircea Costea).

Cu Viorica Ionică între buturi, România a ocupat locul 7 la Mondialul din Cehoslovacia 1978, locul 8 la Mondialul din Ungaria 1982. A apărat însă poarta României și la Jocurile Olimpice de la Montreal 1976, acolo unde "tricolorele" s-au clasat pe locul 4. Viorica Ionică s-a pensionat anticipat în 2013 din învăţământ şi s-a retras în comuna Dochia, din județul Neamț.