Articol de Marian Ursescu, Raed Krishan (foto) - Publicat luni, 06 august 2012 00:00 / Actualizat duminica, 05 august 2012 21:23
Rareş Dumitrescu, Florin Zalomir, Tiberiu Dolniceanu şi Alexandru Siriteanu îşi explică succesul.
Succesul nu vine niciodată întîmplător. Sabrerii ştiu asta. Totul a început în 2009, cînd au debutat pregătirile pentru Londra. Mihai Covaliu, antrenorul lor, abia numit în fruntea lotului, a ştiut ce să le ceară. Şi cum să-i facă să dea totul, să muncească în momentele grele, momentele în care îţi vine să abandonezi totul.
Relaţia bazată pe respect
Covaliu nu i-a privit niciodată de sus. A rămas tot coechipierul lor, omul care urca pe planşă alături de ei pentru a ajunge primii la 45. "Relaţia dintre noi şi Cova se bazează în primul rînd pe respect. El a ştiut întotdeauna ce să ne spună, cum să ne motiveze. E omul care ştie să te ridice în momentele grele! A fost un mare sportiv, iar acum cred că a demonstrat că e şi un mare antrenor", spune Florin Zalomir.
"Sînt mîndru că i-am antrenat pe aceşti băieţi care mi-au fost şi colegi. Sînt foarte bucuros pentru rezultat, rămîne regretul că nu am cîştigat aurul, dar meciul cu Rusia, din semifinale, ne-a stors de toate puterile"
Mihai Covaliu
Rezerva Alexandru Siriteanu are şi el numai cuvinte de laudă la adresa fostului campion olimpic. "Cova era atuul nostru. El a trăit momentele prin care trecem noi acum. A fost acolo, sus, pe podium, i s-a cîntat imnul. Cînd îl vezi pe margine, impune respect pentru orice echipă", spune Alex.
Cova, Zalo, Tibi, Dumi şi Sire
"Uite, ştiţi ce e interesant şi nu am citit pe nicăieri? Noi sîntem echipa celor patru litere. Eu sînt Sire, Covaliu e Cova, Rareş e Dumi, Dolniceanu e Tibi şi Zalomir e Zalo", spune încîntat Alexandru Siriteanu. Cel care era rezervă la această ediţie a Jocurilor Olimpice, dar care a fost introdus şi el în finala cu Coreea de Sud, pentru ca să-i fie răsplătită munca. "Era nedrept. Şi el s-a pregătit alături de noi, a stat cu noi în cantonament, a făcut aceleaşi sacrificii. Dacă nu ar fi intrat nu ar fi apărut nici măcar în statistici sau în cărţi!", spune antrenorul Mihai Covaliu.
"O medalie e mai frumoasă cu cît sacrificiul e mai mare. Sacrificiul nostru a durat patru ani, dar a meritat. Acum se uită toate neajunsurile şi greutăţile"
Rareş Dumitrescu
Cel căruia nu-i place să iasă în faţă
"Tibi, eşti superstiţios? Pînă nu s-a terminat concursul nu ai dat nici o declaraţie" e una din întrebările adresate lui Tiberiu Dolniceanu. Cel mai mic dintre muschetarii lui Covaliu abia dacă ridică privirea din pămînt. "Nu-mi place să dau declaraţii, să ies în faţă. Eu îl las pe Dumi să vorbească, el e cel mai mare, cel mai experimentat!", subliniază Tibi.
Scoate cu greu cîteva cuvinte despre concursul olimpic. "Nu se compară cu nimic. De cînd te trezeşti, în dimineaţa concursului, şi pînă intri pe planşă, ai nişte emoţii ce nu pot fi explicate, pe care nu le întîlneşti la un European sau Mondial. Emoţiile sînt şi mai mari cînd intri în sală şi vezi trei mii de oameni în tribune. Dispar însă cu primul asalt", spune ieşeanul.
"Avem motivaţie. Ne lipseşte aurul!"
Nici unul dintre cei patru nu se gîndeşte la retragere. "Mai avem destulă motivaţie. Nu am luat aurul olimpic. Şi dacă l-am fi cucerit, ne-am fi dorit să rămînem pe planşă, să demonstrăm că nu a fost nimic întîmplător. În orice domeniu, e mai uşor să ajungi în vîrf şi mai greu să te menţii acolo", spune Rareş Dumitrescu.
"Tensiunea de pe planşă e enormă, mai ales la echipă. Te gîndeşti că tu-i reprezinţi pe băieţi. Că acasă, toţi Românii sînt cu ochii pe tine. Şi faci orice ca să cîştigi"
Florin Zalomir
Nu-şi doresc să fie vedete
Băieţii nu conştientizează că sînt vicecampioni olimpici. "În prima noapte, cînd am ajuns în Satul Olimpic, mi-am pus medalia în sertar. Dimineaţa am avut aşa, parcă o teamă, cînd să deschid sertarul. L-am deschis şi am văzut medalia acolo. Mi-am dat seama că e real ceea ce trăim", povesteşte Alexandru Siriteanu. "Nu ştim dacă o să ajungem acasă şi o să ne cunoască lumea pe stradă. Nu ne dorim să fim vedete. Avem însă mulţumirea că am realizat ceva. După ce am urcat pe podium m-au sunat persoane cu care nu mai vorbisem de ani, profesori, dirigintele meu, cu care nu mai ţineam legătura. Asta e cea mai mare mulţumire", declară Tiberiu Dolniceanu.
"Tot o să mi se greşească numele!"
- Cum te cheamă pe tine cu adevărat? Şi-re-ţea-nu sau Si-re-tea-nu?
- Nici una, nici alta. Numele corect e SI-RI-TEA-NU! M-am obişnuit cu treaba asta. Citesc ziarele sau mă uit la televizor şi-mi văd sau aud numele mereu pocit. Dar nu mă supăr. Băieţii îmi spun: "Zi-le, mă, şi tu cum te cheamă, să corecteze! Dar nu asta e important. Ştiu că e vorba despre mine şi sînt convins că şi de acum încolo numele îmi va mai fi greşit!
)
)
)
)
)
)
)
)
