Articol de Marian Ursescu - Publicat duminica, 12 august 2012 00:00 / Actualizat sambata, 11 august 2012 21:51
A jucat nouă ani pentru România, dar din 2008 a îmbrăcat tricoul Spaniei, echipă cu care a cîştigat argintul europen şi bronzul mondial.
Are 39 de ani şi joacă în echipa naţională de handbal a Spaniei. De patru ani, de cînd a debutat în prima reprezentativă a Spaniei, Mihaela Ciobanu a cîştigat respectul colegelor. E cea mai în vîrstă dintre ele şi, deşi nu e ea titulară, a pus umărul la cele mai mari succese din istoria handbalului feminin spaniol.
Trăieşte de 14 ani în Spania, e căsătorită cu un avocat iberic, dar handbalul românesc i-a rămas în sînge. Nu uită de unde a plecat, deşi nu vorbeşte cu prea mare satisfacţie de perioada petrecută pe teren în "naţionala" României.
- Mihaela, cu ce începem? Cu trecutul sau cu prezentul?
- Începem cu începutul. (rîde) Hai să-mi mai aduc şi eu aminte de tinereţe!
- Ok. Uite povesteşte-ne despre perioada petrecută de tine la Rapid, singurul club unde ai jucat în România.
- E o perioadă foarte frumoasă, despre care pot scrie o carte. Am debutat în prima echipă la 16 ani. Eram cu regretatul Tibi Milea, Dumnezeu să-l ierte! S-a accidentat portarul titular şi am fost chemată eu. Am intrat în poartă, la prima echipă, într-un meci cu Braşovul. Şi am şi cîştigat.
- În 1993 aţi cîştigat cu Rapidul Cupa IHF. Cum a fost?
- La Rapid eram atunci un grup unit, fete numai una şi una. De gaşcă, aşa cum se spune. Bine că tonul îl dădea Tibi. Eu îmi aduc aminte că, fiind mică, la maximum ora unu trebuia să fiu acasă. Antrenorul o suna pe mama şi-mi lua biletul de voie.
- La "naţională" cînd ai debutat?
- Tot în 1993. La Mondialul din Norvegia, unde România a venit pe locul 4. Eram cu domnul Tadici şi cu Tibi Milea. Îmi aduc aminte şi acum meciul pierdut în ultimul minut cu Norvegia, aveam şansă atunci să ieşim campioane mondiale.
- Ai stat doar cinci ani la echipa naţională. După ce ai plecat în Spania, nu prea ai mai venit. De ce?
- Pentru că în România nu m-am simţit respectată. În 2001 parcă, la Trofeul Carpaţi, jucam la Alicante. Şi era domnul Gheorghe Zbora antrenor, la club. El m-a convins să mă duc iar la lot. Nu mai fusesem de trei ani. Am plecat din Spania, am făcut 17 ore pe drum, iar eu am fost trimisă să joc la echipa B. Mi sa spus că nu sînt în formă. Cum să fii în formă după 17 ore petrecute pe drum? Atunci m-am hotărît să nu mă mai duc niciodată. Mergeam de plăcere, nu cîştigam bani mulţi, dar măcar să fii respectat.
- În Spania ai debutat la zece ani diferenţă. De ce aşa tîrziu?
- Pentru că nu am făcut din asta un scop. Eu m-am dus să joc acolo şi nu am alergat nici măcar să îmi iau cetăţenie. Abia după ce m-am măritat am devenit spaniolă cu acte în regulă. Atunci am primit şi convocarea la prima reprezentativă.
- Şi cum a fost?
- Cum să fie? Tot handbal jucam, doar că eşti respectat, ţi se vorbeşte altfel. Sînt apreciată pentru ceea ce sînt şi nimic mai mult.
- Te-ai lăsat în 2010 şi ai anunţat că nu o să mai joci.
- Aşa e, dar m-am răzgîndit. M-am dus să antrenez portarii de la Cuenca, de la băieţi. Dar nu am putut sta mult deoparte. M-am reapucat după un an şi am revenit şi în "naţionala" Spaniei.
- Ai bifat prima Olimpiadă din carieră. Cum ţi se pare aici?
- E fenomenal. Nimic nu se compară cu Jocurile Olimpice. Atmosfera din Sat, faptul că te întîlneşti cu sportivi din toată lumea, e ceva extraordinar. Impresionant. În fiecare zi eram cu aparatul foto în buzunar. Mă întrebam, azi cu cine mai fac poze?
- Şi cu cine ai făcut?
- Ooo, cu mulţi. Dar eu am obsesia mea, cu portarii. Am făcut cu Sidorova, de la "naţionala" Rusiei, cu portarul Suediei, de la băieţi, cu ai noştri din Spania, de la echipele de hochei pe iarbă şi polo. Am făcut şi cu Dragoş Stoenescu, portarul României la polo.
- E ultimul tău turneu final?
- Nu ştiu ce să zic. Nu mai am motivaţie, e greu la antrenamente. Probabil că da. O să rămîn în sport, pentru că am făcut un master la Madrid, legat de limita fizică şi mentală. Să antrenez poate ceva.
"Handbalul mi-a dat cele mai frumoase clipe. Mi-a adus bucurii, prieteni, dar şi lacrimi şi tristeţe. Mi-a luat însă multe momente de lîngă familie, am stat mai mult plecată" (Mihaela Ciobanu)
"Am luptat 28 de ani să ajung la Olimpiadă şi visul mi s-a îndeplinit. Acum mă simt împlinită" (Mihaela Ciobanu)
"Am învăţat de la alţi sportivi, mai bătrîni, că medalia la Olimpiadă nu are culoare. Aurul, argintul sau bronzul sînt egale. Pentru toate munceşti la fel de mult" (Mihaela Ciobanu)
79 de selecţii în "naţionala" României a adunat Mihaela Ciobanu
Palmaresul cu "naţionala" Spaniei
2008: argint la CE Macedonia
2009: loc 4 la CM China
2011: bronz la CM Brazilia
2012: bronz la JO Londra
)
)
)
)
)
)
)
)
