Noi toți suntem Team România » Micul uriaș de aur » Cum a cucerit Gheorghe Berceanu titlul la Olimpiada din Munchen

Jurnaliștii GSP vor recompune cu minuție performanțele din perspectiva celor aflați la fața locului și a celor care au contribuit la succes.

Astfel, de-a lungul a 6 episoade, vom înlocui "individual" cu "împreună" și vom scoate în relief participarea comună la victorii, pentru că marile reușite ale sportivilor români la Olimpiadă au fost puzzle-uri la care au contribuit antrenori, sportivi și fani deopotrivă. 

Citește și:

•  Proiect special GSP: "Noi toți suntem Team Romania" » Episodul 1: Cum a uimit Lipă mapamondul în '92
• Noi toți suntem Team România » Laura și floreta de aur » Episodul 2: Povestea primului titlu feminin la scrimă pentru România cucerit de Laura Badea la Atlanta 1996

Azi, episodul 3: Micul uriaș de aur

La Olimpiada de la Munchen '72, Gheorghe Berceanu cucerea titlul la greco-romane, 48 de kg, spulberându-şi toţi adversarii.

Pentru prima dată, România a avut formaţie completă la "greco-romane", la JO Munchen '72. În frunte cu "Hercule de buzunar", "Uriaşul" Gheorghe Berceanu, invincibil de aproape peste 3 ani la 48 de kg, categoria cea mai mică, semi-muscă, numită şi "hârtie". În 1969 el cucerisse deja două titluluri mondiale, la Mar del Plata, apoi la Edmonton (1970) şi încă două continentale, la Berlin (1970) şi Katowice (1972).

PCR planificase medalia lui Berceanu

La plecarea delegaţiei spre Olimpiadă, şefii Partidului Comunist mizau pe cel puţin trei medalii de aur, printre care, planificată ca sigură, era a lui Gheorghe Berceanu. "Ce presiune a fost pe mine atunci!", îşi aminteşte luptătorul.

În imensa Messegelande, sala în care s-a desfăşurat competiţia, Berceanu a început să-şi culce adversarii la rând. În turul doi a picat chiar cu cel mai temut dintre ei, sovieticul Vladimir Zubkov, fost campion mondial. Mai înalt, superior la capitolul forţă şi cu o defensivă de fier, rusul a trecut repede la conducere.

Începuse repriza a treia, ultima, şi românul, în ciuda atacurilor susţinute, era tot în urmă pe tabelă. Dar în minutul 8 al luptei, penultimul, Berceanu, care presa ca o menghină, a reuşit să-l pună în tuş pe Zubkov şi să cîştige înainte de limită.

După mai multe meciuri, neînvins, micuţul campion român se califica pentru finala probei unde îi mai avea de înfruntat pe iranianul Rahim Aliabadi şi pe bulgarul Stefan Anghelov.

Distracţie cu Aliabadi

Iranianul era un obişnuit al podiumurilor internaţionale, un adversar periculos. Berceanu a intrat însă în luptă în stilul său caracteristic, atacând impetuos. După numai 3 minute, românul îşi trecuse deja oponentul de două ori prin "pod" cu centurări laterale, iar scorul era 5-0.

A lăsat-o mai moale în reprizele care au urmat, dar oricum a câştigat lejer cu 8-1. În acel moment avea asigurată medalia de argint. Ar mai fi avut nevoie de un rezultat de egalitate în lupta dintre Anghelov şi Aliabadi ca să ia aurul olimpic fără să fie nevoit să se mai confrunte cu bulgarul.

Înghiţit de "valul" colegilor

Uşor accidentat la picior, Anghelov a intrat ca mare favorit în lupta cu Aliabadi. Surprinzător însă, iranianul a învins şi astfel Berceanu, la nici 23 de ani, cucerea primul său titlu olimpic şi cea dintâi medalie de aur a delegaţiei române la acea Olimpiadă.

Era 10 septembrie 1972. Berceanu, în trening, urmărea lupta dintre rivalii săi, dar pe moment nu a realizat ce se întâmplă. A fost înghiţit instantaneu de "valul" de bucurie al colegilor şi antrenorilor români.

"Să mă sufoc şi mai multe nu! Eu nu-mi dădusem seama că devenisem campion olimpic, rămăsesem concentrat pentru lupta cu bulgarul. M-au luat prin surprindere când au sărit toţi pe mine. A fost ceva incredibil! Imposibil de redat în cuvinte ce am simţit. Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă, o greutate care mă apăsa de câţiva ani", rememorează Berceanu.

Moment amuzant cu Martinescu

Puţin mai târziu, în aceeaşi seară, Nicolae Martinescu, un alt luptător, la "grea", 100 de kg,  cucerea şi el titlul olimpic după o finală tensionată cu sovieticul Nikolai Iakovenco. Berceanu era în sală.

Povesteşte: "În jurul suprafeţelor de luptă erau cordoane de poliţişti, după atacul terorist care avusese loc în Satul Olimpic, împotriva delegaţiei Israelului. Solid cum eram, am reuşit să mă strecor printre ei şi m-am dus să-l felicit pe colegul meu acolo, pe saltea. «Bravo, nea Martine, eşti campion olimpic!». El, hâtru, mi-a zis: «Gică, ia-mă în braţe şi aruncă-mă în sus!». «Nu pot, nea Martine!» Cum să-l ridic, că eram ca un copil pe lângă el, eu 50 de kile, el 100?!"

"Îmi aduc aminte că, înainte de Olimpiadă, eram în Poiana Braşov, în cantonament. A venit la mine Ioan Chirilă şi mi-a zis «Oltene, te rog eu să câştigi titul olimpic pentru mine!» Cum să-l dezamăgesc eu pe nea Vanea?!"
Gheorghe Berceanu

"Trebuia să plec cu prima parte a delegaţiei la Munchen, dar m-am dus la Craiova să dau BAC-ul. L-am luat şi am ajuns în Germania cu valul doi de sportivi. După Olimpiadă, am făcut şi IEFS, că nu am vrut să renunţ la carte"
Gheorghe Berceanu

"Toată lumea zicea că pentru Munchen medalia mea de aur e cea mai sigură, că sunt favorit. Nu ştiam eu ce-i aia. Eu mă antrenam ca să câştig orice meci"
Gheorghe Berceanu

Berceanu: "Doamne, ce lupte aveam cu cântarul!"

Berceanu îşi aminteşte că "înainte cu trei zile de concurs, nu puteam să dorm de sete, îmi tamponam buzele cu un prosop umed".

La 44 de ani de la titlul olimpic de la Munchen, Gheorghe Berceanu e verde ca bradul. Poartă ochelari, are părul alb, dar e vânjos şi tot pus pe glume. E un deliciu să-l vezi contrându-se amical cu fostul său antrenor, Nicolae Pavel. Luptătorul n-a uitat însă nici acum cine i-a fost atunci, la Munchen, cel mai aprig adversar.

- Domnule Berceanu, ce vă mai amintiţi de la concursul olimpic de la Munchen?
- Nu mai ştiu chiar toate amănuntele, dar important e că i-am bătut pe toţi. Pe foame, pe nemâncate.

- Cum adică?
- Păi, în mod normal, eu aveam 53 de kilograme. Cu două săptămâni înainte de concurs, ca întotdeauna, începeam slăbirea. N-am fost niciodată un gurmand, dar era greu. Mai ales că atunci nu era ca acum, când concursul ţine o zi. Faci cântarul seara, poţi să mănânci, lupţi a doua zi. Atunci a durat 5 zile. Trebuia să faci cântarul în fiecare dimineaţă la opt, iar după două-trei ore intrai să lupţi. Ce să mai faci? Că de mâncat nu puteai, cum să intri pe saltea cu burta plină?!

- Când era cel mai greu?
- Ultimele trei zile era groaznic. Mai aveam de slăbit vreo două kilograme. Nu mai aveam de unde. Făceam foamea, setea! Mâncam o friptură de 200 de grame, o foaie de salată şi fuga pe cântar. De 10 ori pe zi mă cântăream. Nu puteam să dorm în alea trei zile. Noaptea ţineam lângă mine un prosop umed, să-mi dau pe buze. Mă ardeau mâinile, tălpile, de deshidratat ce eram. Dimineaţa, dacă mai aveam două-trei sute de grame în plus, ieşeam să alerg înainte de cântar. Cinci zile la rând! Am avut adversari tari, dar cel mai greu asta a fost, să bat cântarul.

- Aţi avut emoţii cu vreun adversar?
- Cine zice că nu are emoţii minte! Eram campion mondial, european, dar normal că aveam emoţii. Dar aveam un obicei. Făceam o încălzire bună, câteva sprinturi, gimnastică, luptă pe braţe, şi, cu cinci minute înainte să intru pe saltea, îmi puneam prosopul pe cap, şi gata, mă izolam, nu mai vedeam, nu mai vorbeam cu nimeni. Doar mă concentram. Când terminam, emoţiile dispăreau! Ştiam ce am de făcut. Cu sovieticul a fost cel mai greu. Dar după ce l-am făcut tuş, am simţit că am şanse mari la aur.

- Cât aţi primit atunci pentru titlu?
- Pe loc am luat un premiu de 750 de mărci, parcă. Era s-o încurc, că am intrat cu ei în ţară, fără să-i declar. Pe vremea aia era grav, dar eu nu ştiam că aşa era procedura. Apoi, în ţară, am primit un bonus de 12.000 de lei. Erau 4 salarii bune. Am pus banii la CEC şi mai târziu mi-am luat un Moskvici.

L-a speriat pe securist

Ca de obicei în acele timpuri, la concursurile internaţionale sportivii erau însoţiţi de ofiteri de la Securitate. La fel a fost şi la Munchen. Luptătorii îi ştiau, iar Berceanu, mereu pus pe şotii, s-a gândit să le facă o farsă: "La petrecerea pe care am dat-o în seara în care am luat titlul olimpic, le-am spus securiştilor că au încurcat-o, că rămân în Germania Federală. S-au albit, s-au dus la şeful nostru să-i spună, erau terminaţi. Noi râdeam de ei. Nu m-am gândit niciodată să fug din ţară".

"Din păcate, am pierdut medalia de aur de la Munchen. M-am mutat de multe ori cu locuinţa şi nu ştiu cum odată m-am trezit fără ea. Cine ştie pe unde o fi?!"
Gheorghe Berceanu

Antrenorul Nicolae Pavel: "Era născut să fie campion!"

Omul care a stat în colţul lui Berceanu la JO de la Munchen, antrenorul Nicolae Pavel, e categoric: "Ghiţă n-a făcut niciodată pasul înapoi".

Doi ani au fost colegi de lot. Berceanu un puşti, Pavel veteranul gigant care lupta la peste 90 de kilograme. Apoi ultimul a devenit antrenor şi i-a fost mereu alături lui "Hercule".

Când se întâlnesc, e show. Berceanu îl tachinează: "Nea Pavluşca, vezi că vorbeşti mai mult ca mine şi eu sunt campionul!". Pavel se uită de sus la el: "Hai că poate îţi aplic o corecţie! Şi stai şi tu mai drept la poze, să pari mai înalt!". Şi râd.

Nicolae Pavel îşi aminteşte: "Berceanu a fost un tip special. Muncea până la epuizare, nu fenta antrenamentele, era conştiincios, nu era nevoie să-l mâni de la spate. Ce mai, aluat de campion! Eu nu l-am văzut vreodată să facă pasul înapoi. Avea o condiţie fizică de fier, de aceea ataca încontinuu, îşi zăpăcea adversarii. Eu nu ştiu să fi luat vreodată avertisment pentru pasivitate. Plus că avea procedee variate şi din picioare şi de la sol, practic era de neoprit".

Din  colţul saltelei, la Munchen, Pavel a avut însă mereu emoţii. Explică: "Ştiam că e pregătit, dar în lupte, mai ales la categoria lui, lucrurile se puteau schimba fulgerător, într-o fracţiune de secundă. Cu rusul mi-a fost teamă, dar până la urmă Ghiţă l-a dovedit".

"Din păcate, nu mai avem sportivi cum era Berceanu. Cei tineri vor să muncească puţin şi să câştige faimă şi bani repede. Asta nu se putea nici pe vremuri, nu se poate nici acum"
Nicolae Pavel, antrenor lupte