Articol de Luminița Paul, Andrei Furnigă (video) - Publicat joi, 11 iulie 2024 16:02 / Actualizat vineri, 12 iulie 2024 12:16
Mihai Covaliu (46 de ani) este singurul medaliat cu aur al sabiei românești, a trecut prin patru ediții de Jocuri Olimpice ca sportiv, apoi prin una ca antrenor, alta ca președinte de federație, iar acum, la Paris, îl așteaptă a doua de vară în fruntea olimpismului românesc.
Este cel mai de succes sabrer al României, având în palmares toate medaliile, două olimpice, una de aur și una de bronz, patru mondiale și șase europene. Cu 15 zile înainte de startul Jocurilor Olimpice de la Paris, i-am propus lui Mihai Covaliu să se plimbe un pic prin trecutul său olimpic, unul cu triumfuri, regrete, fapte spontane și recompense obținute în diferite posturi.
De la copilul care se furișa într-un apartament din Brașov pentru a prinde reluările Jocurilor Olimpice, la debutantul adolescent în 1996, la tânărul campion olimpic în 2000, apoi la sportivul matur dezamăgit în 2004 și la tatăl împlinit în 2008. O bucurie pe care a trăit-o ca antrenor în 2012 și ca președinte de federație în 2016. Și mai e o postură în care visează să fie, părinte de campion olimpic pentru că ambii săi copii, Amalia și Vlad, fac scrimă de performanță.
- Domnule Covaliu, voiam să te întreb care este prima ta amintire olimpică din copilărie?
- Chiar o întrebare la care nici nu mă așteptam și sincer să fiu, nici nu m-am gândit de foarte multe ori și mai ales în ultimul timp. Dar e acea amintire când mă uitam, pot spune, pe furiș, practic, seara târziu, la televizor, la competițiile olimpice. Am acea imagine din copilărie, în care mă uitam după ora 10:00, pentru că atunci când eram copil stingerea se dădea la 10:00, aici e vorba de acasă, nu în altă parte, și ai mei se uitau la competițiile olimpice, la reluări și mă uitam și eu atunci așa, pe furate, dacă pot spune așa, la ceea ce se întâmpla la Jocurile Olimpice și am încă acea imagine în minte.
Mihai Covaliu și cele trei momente importante din ziua de aur
- Apoi, ca sportiv, ai urcat, să spunem, abrupt, direct cu titlul olimpic, cucerit la Sydney. Cum e ziua aceea pentru tine? O ai clar în minte, știi exact ce ai făcut, cum s-a derulat acea zi specială?
- În primul rând, am ajuns la Sydney și-am spus că nu am venit doar ca să particip. Aveam deja o ediție, Atlanta 96, în spate, în care, tânăr fiind, acumulasem experiența necesară și mi-am spus că aici vreau să fac un rezultat bun. Am câștigat.
Când am plecat de acasă, am spus că oricare dintre primii 10 sportivi din ierarhia Cupei Mondiale poate câștiga competiția olimpică, fără să mă gândesc la faptul că eu eram pe locul 10. Dar am avut dreptate în ceea ce am spus. A fost o zi specială până la urmă, pentru că am intrat în sală și am ieșit seara târziu câștigător și cu medalia de aur la gât.
Sunt unele discipline sportive în care intri dimineața în sală și nu știi cât de repede sau cât de târziu termini competiția. Iar acesta este un lucru care pune o foarte mare presiune.
- Chiar aveam o întrebare legată de aceste sporturi de o zi, în care practic totul se decide atunci. Totul sau nimic.
- Da, presupune o muncă foarte susținută, poate pe un ciclu olimpic, poate pe întreaga viață. Durează foarte puțin și sunt destule de discipline: scrimă, lupte, judo, box, haltere în care te pregătești practic pentru o singură zi.
- E vreun duel din ziua aceea care se pare că a fost mai important decât celelalte?
- Au fost două momente în ziua aceea. Primul meci cu adversarul meu polonez, Norbert Jaskot. Am și avut cu el o mică ciocnire înainte de meci, în care el îmi spunea că a visat că eu am câștigat. Am crezut că vrea să mă destabilizeze, să-mi distragă puțin atenția. Am zis da, da, e ok, vorbim.
Al doilea moment a fost asaltul cu campionul mondial Damien Touya pentru a intra în semifinale, decis la o singură tușă. Un sportiv extraordinar de tehnic și foarte bun la acel moment, doar era campionul mondial!
Am reușit să-l înving, bineînțeles, cu următorii doi adversari aveam foarte mare încredere că-i pot învinge, iar seara, după ceremonia de premiere, polonezul a venit la mine și mi-a zis: ”ți-am spus azi de dimineață că am visat că ai câștigat”. Iar eu i-am spus: credeam că vrei să-mi provoci un oarecare dezechilibru sau să-mi distragi atenția și am crezut că vorbești despre confruntarea noastră.
Și a spus: „Nu, am visat că tu vei câștiga astăzi titlu olimpic” și atunci am rămas puțin așa, foarte, foarte mirat. Și astea au fost, hai să spunem, trei momente care practic și-au pus amprenta pe acea zi.
- La conferința de presă te-a întrebat cineva de unde ești și ai vorbit foarte frumos despre Brașov. Ai spus că e un oraș frumos, între munți, parcă lumea, o parte a lumii, te-a descoperit cumva atunci, e corect?
- Sunt foarte, foarte, nu mândru, dar îmi place foarte mult orașul, unde m-am născut, am crescut, am copilărit, e un oraș foarte frumos. Bun atât pentru sporturile de vară, cât și pentru sportul de iarnă, bun în sensul de ofertant.
Ori de câte ori am ocazia să vorbesc despre Brașov și despre tot ce înseamnă împrejurimile Brașovului, județul Brașov, o fac cu foarte mare drag, și mă gândesc adeseori la copilărie și chiar subliniez că am avut o copilărie extrem de frumoasă.
MIhai Covaliu și presiunea de la Atena 2004
- A urmat Atena, a fost, nu știu, o experiență diferită? A fost poate presiune pentru tine sau cum a fost, ce s-a întâmplat?
- Veneam de pe o poziție de favorit, eram numărul doi în Cupa Mondială, dacă-mi aduc bine aminte, eram vicecampion mondial în 2003.
O presiune foarte mare pentru că staff-ul, federația, familia, toată lumea se aștepta să câștig din nou o medalie. Am fost foarte, foarte aproape, am pierdut tot la o singură tușă în același moment, intrarea în semifinală. Am trecut cu greu peste acel moment, dar imediat în 2005 am devenit campion mondial.
Mi-am urmat parcursul, apoi am reușit să câștig încă o medalie olimpică, de bronz, la Beijing, în 2008 și am reușit practic să ies din scenă cu o medalie olimpică, un lucru care nu e la îndemâna oricui. Marele regret rămâne faptul că nu am reușit să câștig și acea medalie din 2004.
Mihai Covaliu și emoțiile de la Beijing
- A fost cea mai emoțională ediție oare? Cea de la de la Beijing, știind că e și ultima, te deciseși dinainte să fie ultima? Sau ai luat apoi hotărârea?
- Nu m-am decis, am încă acea poză care a făcut înconjurul lumii, și pe marginea căreia s-a discutat foarte mult atunci pentru că erau interzise la vremea aceea la Jocurile Olimpice de la Bejing orice afișare a mesajelor, bannerelor, știu eu, alte însemne pentru că regulile erau destul de stricte în China și în momentul în care am apărut cu acel mesaj pe podium, lumea n-a știut că e vorba de numele copiilor.
După ce au aflat că am scris numele copiilor toată lumea s-a liniștit. Da, îl știm, că Mihai e un băiat foarte liniștit și chiar ne bucurăm că a ales să facă acest gest. Da, a fost o ediție foarte emoționantă și pentru faptul că am pierdut semifinala. Urma un meci deosebit de dificil pentru medalia de bronz. La Jocurile Olimpice trebuie să lupți pentru medalia de bronz, nu cum se întâmplă la Campionatele Mondiale când ea se acordă ambilor pierzători din semifinale.
Am fost foarte bucuros că am reușit să-l înving pe un sportiv pe care nu-l mai învinsesem de foarte multă vreme. Doi sau trei ani, un francez și cred că, să-ți răspund la întrebare, dacă nu câștigam o medalie în 2008, sigur continuăm până în 2012 ca sportiv.
Succesele de lângă planșă
- Apoi a urmat o carieră de succes în antrenorat începută chiar repede.
- Chiar imediat. Am preluat echipa la sfârșitul anului 2008, iar în 2009 am obținut cele mai bune rezultate din sabia românească din toate timpurile. Campioni mondiali cu echipa în în Turcia, Antalya, și Rareș Dumitrescu vicecampion mondial, deci două medalii la primul Campionat Mondial ca antrenor, lucru extraordinar, și bineînțeles încheind această perioadă cu Jocurile Olimpice de la Londra 2012, cu acea finală și cu acea medalie de argint câștigată, pierdută finală, dar câștigată medalia în compania Coreei de Sud.
- Apoi ai devenit președinte la federație...
- După aceea am continuat la Federația Română de Scrimă, în 2016 ca președinte, obținând acea medalie de aur cu echipa de spadă feminin a României și se impune o mențiune acum. Tot timpul am lucrat în echipă și aceste performanțe nu le-am reușit niciodată singur, ci în spate sau alături cu oameni care ne-au dorit binele și pe care am reușit să-i răsplătesc din rezultatele pe care le-am obținut.
- Te-ai raportat vreodată la cineva, poate și în cariera de sportiv, și în cea de antrenor, din scrima românească sau din scrima internațională?
- Am avut modele după care m-am ghidat. De la noi din scrimă, modelele au fost fetele de la floretă, Laura Badea și Reka Lazăr-Szabo, două sportive de excepție pe care le-am urmărit și care m-au impresionat foarte, foarte mult. Sigur, băieții din generația mai mare, Vilmoș Szabo și cu toți ceilalți.
Din scrima mondială nu am avut un model anume, tot timpul urmărind pe cei care sunt pe podium și dorind să învăț cât mai mult de la ei pentru a ajunge și eu acolo.
Mihai Covaliu: „Acum medaliile cele mai importante sunt cele ale copiilor”
- Sunt multe medalii în familie deja, le țineți undeva? Sunt expuse sau nu?
- Acum medaliile cele mai importante sunt medaliile copiilor. Tocmai anul acesta a fost unul de excepție și pentru Vlad, și pentru Amalia. Vlad a reușit să câștige 6 medalii, dintre care două de aur și restul de argint. Deci înseamnă că a fost în toate finalele la care el a participat. Un lucru extraordinar. De asemenea, Amalia a obținut o medalie de bronz la Campionatele Europene de juniori, ea fiind cadetă. Nu mi-am dorit ca ei să facă scrimă, dar fac ceea ce le place. Asta e foarte important și noi nu facem decât să-i susținem, să-i încurajăm și să-i iubim. Rețeta e simplă și încep să apară și medaliile.
- Întorcându-mă puțin la începuturi. Am văzut un video scurt al lui Andy Murray înainte de ultimul său Wimbledon și și-a trimis o scrisorică de trei fraze. Chiar a scris o carte poștală în care îi spunea versiunii sale mai tinere: fă-ți o altă tunsoare, alegeți alte haine, dar bucură-te de tot pentru că se va termina și n-o să-ți dai seama cât de repede trece timpul. Tu dacă ar fi să te întorci în timp, ce i-ai spune lui Mihai cel de la începutul său, înainte de prima mare competiție?
- Sigur că sunt multe lucruri pe care aș fi putut să le fac mai bine. Performanțele cred că puteau fi mai bune. N-am avut niciun dubiu din acest punct de vedere, dar mă bucur de călătorie și mă bucur de toată această perioadă, de tot ceea ce am acumulat și în același timp până acum. Mă bucur că am și reușit să transmit celor cu care am lucrat în echipă ceea ce aveam eu ca și experiență. Să învăț în același timp de la cei cu care am lucrat și cred că lucrul ăsta e extrem de prețios și de valoros și mă bucur că am reușit să ajung până la această vârstă urmându-mă în acest fel.
Vrea mai multe medalii la Paris 2024
- Ajungând acum la momentul prezent. Urmează foarte curând a doua ediție a Jocurilor Olimpice cu tine ca președinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român. Ce înseamnă să experimentezi toate aceste lucruri pe rând, din posturi diferite, dar bineînțeles toate legate de această mișcare olimpică: sportiv, antrenor și acum într-o funcție importantă în fruntea olimpismului de la noi?
- Da, sunt posturi diferite și nu pot decât să mulțumesc bunului Dumnezeu că le-am simțit și am trecut prin toate. E o responsabilitate mult mai mare acum. Sigur, prima ediție de Jocuri de vară de la Tokyo, puțin diferită, specială, într-un context global, total diferit de ceea ce știam. De aceea poate și performanțele n-au fost cele pe care le puteam obține.
De această dată, cred că putem face mai bine. Am această convingere că putem face mai bine, pentru că sportivii care s-au calificat la această ediție au avut tot ceea ce au avut nevoie pentru a se pregăti bine, sunt în formă, cred că sunt fiecare, în funcție de vârsta pe care o au, în cel mai bun moment al vieților lor de sportivi. Mergem la această ediție cu gândul de a ne bucura și de a câștiga mai multe medalii decât la ediția precedentă.
)
)
)
)
)
)
)
)
