Cronica sentimentală a finalei Superligii de rugby: "Forti et fideli nihil difficile"

Sâmbătă 5 octombrie am fost, ca şi anul trecut, martorul repetării înfruntării inedite din finala campionatului naţional de rugby, capitala fiind, pentru a doua oară consecutiv în istoria de 100 ani a sportului cu balon oval, gazda ultimului act al competiţiei ce s-a disputat între două grupări din provincie.

După o săptămână ploioasă şi rece, vremea însorită din ziua finalei ar fi trebuit să fie o invitaţie pentru iubitorii de rugby ca să umple cochetul stadion de la Arcul de Triumf, lucru care din păcate nu s-a întâmplat.

Pe un gazon excelent s-au întâlnit marile rivale din campionat, campioana en-titre Timişoara şi, de partea cealaltă, Baia Mare, aflată la a cincea finală succesivă, o performanţă în sine. Întrucât ambele garnituri se cunoşteau foarte bine după partidele disputate anterior în campionat şi play-off, meciul nu a avut nicio perioadă de tatonare, Timişoara atacând furibund din start şi obligând adversarii la un joc eminamente defensiv.

În minutul 5, masivul taloneur timişorean Eugen Căpăţână sprintează făcând o cursă de 50 metri de-a dreptul excepţională, după câteva schimbări de direcţie fiind oprit cu mare dificultate la câţiva metri în faţa buturilor adverse. Este faza care descătuşează echipa din Banat, timişorenii marcând primul eseu în minutul imediat următor.

Replica băimărenilor nu se lasă aşteptată şi după 3 minute, mijlocaşul la grămadă al CSM-ului aduce pe tabelă 3 puncte echipei sale printr-un drop goal executat cu măiestrie de la 25 metri. Iureşul timişorean continuă, înaintarea merge ceas câştigând constant teren, demi-ul de mêlée al echipei naţionale Valentin Calafeteanu fiind omniprezent la punctele de fixare şi pasând cu dezinvoltură. După ce Baia Mare a fost penalizată pentru neeliberarea balonului la sol, Stelu Burcea optează pentru obţinerea unei margini. Piciorul lui Calafeteanu este extrem de exact, Timişoara obţinând o tuşă în 22-ul băimărean pe care o câştigă fără probleme. Urmează câteva maul-uri unde forţa brută a pachetelor de înaintare oferă un superb spectacol, căpitanul Burcea ghidonându-şi perfect colegii şi marcând un nou eseu pentru studenţi.

Pentru „zimbrii” din Baia Mare este momentul revirimentului pentru că scorul de pe tabelă este inacceptabil. Organizaţi defensiv la limita off-side-ului, băimărenii nu mai lasă spaţii liniei de trois-quarts adverse iar în minutul 23, Diniş blochează un şut hazardat al uverturii timişorene ţâşnind într-o cursă solitară spre eseu, fiind placat la sacrificiu de Conache chiar lângă steagul din colţul terenului.

Presiunea celor din Maramureş creşte permanent, meciul devine echilibrat iar până în minutul 39 aceştia reuşesc încă 6 puncte după două penalizări dictate de arbitru contra timişorenilor.

La ultima fază, după un à suivre fără adresă al băimărenilor, Fercu ţine balonul în teren printr-un efort deosebit (plonjon şi voleibalare a balonului deasupra liniei de tuşă), urmează o succesiune splendidă de pase la mână care iau prin suprindere apărarea “zimbrilor” iar timişorenii termină en fanfare primul mitan printr-un eseu în but, scorul devenind 19-9.

Repriza a doua începe în acelaşi ton de echilibru fragil între cele două echipe, Timişoara reuşind totuşi să puncteze prin acelaşi Calafeteanu care izbuteşte încă 3 puncte după o lovitură de pedeapsă de la peste 40 metri.

La 22-9 orice adversar ar fi fost complet descurajat, însă băieţii lui Eugen Apjok sunt învăţaţi să lupte până la final. Mai întâi Wiringi marchează un eseu în minutul 50 ce a fost transformat de Pop. Apoi, după aportul fantastic al internaţionalilor băimăreni Gal, Ciuntu şi Tamba care literalmente trag echipa după ei, jocul se mută în jumătatea adversă. Pe fondul dominării quasipermanente a înaintării adverse, Timişoara începe să facă erori repetate iar arbitrul dictează prima eliminare de 10 minute. Chiar şi aşa, pilierul stânga al bănăţenilor, Ţăruş, revenit după o gravă accidentare, ia balonul pe cont propriu şi după o fază de toată frumuseţea obţine o lovitură de pedeapsă iar Calafeteanu nu iartă.

Ecartul este de 9 puncte dar Baia Mare dă dovadă de caracter şi nu renunţă la luptă, înaintarea ducând greul atacului. După aproape 70 minute extrem de disputate, echipele dau semne vădite de oboseală iar greşelile sunt tot mai dese. Arbitrul va scoate al doilea galben pentru o eroare a lui Mariş în propriul 22 şi Baia Mare se aproprie la 6 puncte de adversar. Timişoara este nevoită să joace câteva minute fără doi oameni iar “racheta” din Maramureş Ionuţ Botezatu este placat excelent de acelaşi Fercu.

În ultimele 3 minute, Baia Mare obţine o margine la 20 metri de buturile adverse, îşi căştigă repunerea în tuşă şi încearcă totul pe cartea maul-ului, procedeu care le-a adus atâtea satisfacţii de-a lungul competiţiei, înaintând metru cu metru. Timişoara simte pericolul la timp iar Burcea organizează exemplar apărarea care reacţionează prompt şi opreşte tăvălugul maramureşean.

Fluierul de final sună izbăvitor pentru toţi cei 30 de luptători care merită felicitaţi la unison.

Rugby-ul nu este doar o luptă a rezistenţei fizice dusă la limită ci şi a cumpătării comportamentale în iarbă, adrenalina fiind precum o dulce băutură nepenthe care te duce la pierzanie…

Câteva aprecieri merită făcute. A ajunge în finala campionatului fără Mihai Macovei este o reuşită pentru Baia Mare. Uvertura de buzunar Wiringi, venită cu surle şi trâmbiţe de la antipozi, nu a reuşit să-l facă uitat pe internaţionalul Nuţu Dimofte. De partea cealaltă, Timişoara a fost privată de aportul închizătorului său, internaţionalul Daniel Carpo, handicap ce a fost înlăturat cu mare trudă de coechipierii săi de la naţională, Stelu Burcea şi Vasile Rus. Cătălin Fercu, desemnat jucătorul sezonului la finalul partidei, este un model de disciplină în teren, un om de echipă indiferent de numărul inscripţionat pe spatele tricoului.

Tot respectul pentru Eugen Apjok, tehnicianul de care se leagă această performanţă greu de egalat, 5 finale consecutive din care primele 3 câştigate pentru o grupare din afara Bucureştiului…Apoi contribuţia sa indubitabilă la creşterea unor jucători pentru naţională, precum actualul căpitan al primei reprezentative Mihai Macovei sau revitalizarea carierelor internaţionalilor Ursache, Gal şi Ciuntu.

Modelele Baia Mare şi Timişoara trebuie urmate şi în alte oraşe cu tradiţie în rugby, precum Cluj-Napoca, Iaşi, Buzău sau Petroşani, altfel viitorul nu sună bine pentru rugbyul românesc, din nefericire ultima redută bucureşteană rămânând în Ghencea…

Închei într-o notă de optimism pentru că nu concep să decadă acest sport extraordinar ce ne-a adus atâtea satisfacţii, dar mai ales pentru că rugbiştii români, într-o sărăcie lucie, se comportă nobil urmând cu îndârjire şi speranţă un vechi proverb latin: “Forti et fideli nihil difficile” (Pentru cei viteji şi credincioşi nimic nu e imposibil).