Articol de Costin Ștucan - Publicat miercuri, 10 martie 2021 13:23 / Actualizat miercuri, 10 martie 2021 14:13
Remus Necula nu este un sportiv faimos. Ajuns la 33 de ani, fostul rugbist de la Steaua lucrează acum într-o multinațională și merge regulat la doctor pentru a se asigura că boala cumplită prin care a trecut acum 12 ani nu a revenit.
În dimineața de după anunțul depistării pozitive la cocaină a lui Magaye Gueye, Remus Necula a venit în studioul GSP Live pentru a-și spune povestea vieții. În timp ce fotbalistul de la Dinamo e pe punctul de a-și distruge singur cariera, băcăuanul de 2,03 metri a povestit cum a învins un cancer limfatic, motivat doar de dorința de a juca din nou rugby.
Placajul salvator
Episodul dramatic din viața lui Necula a început la un an și jumătate după transferul la echipa italiană Rugby Parma 1931. Jucător de linia a doua, gigantul de la LPS Focșani trebuia să semneze cu Steaua, dar a ajuns în străinătate: “Aveam un salariu de 2.500 de euro pe lună, bonusuri la meciuri, casă, mașină. Erau condiții decente pentru un tânăr de 19 ani venit din România”.
După adaptarea la viața din Italia și la stilul mult mai rapid de joc, Necula se aștepta la o carieră de succes în sportul pentru care renunțase la marea sa dragoste din adolescență, baschetul. Un placaj dur pe partea dreaptă, suportat la un meci, l-a lăsat, însă, cu o contuzie pentru care a avut nevoie de o ecografie. La testul banal, doctorii au sesizat că rinichiul stâng și splina erau mărite de aproape trei ori, un semn anormal care nu părea să aibă legătură cu lovitura.
Au urmat alte teste pe care Necula le-a făcut fără să bănuiască diagnosticul. “Când au aflat ce am, cei de la club m-au pregătit treptat. Încet, încet, m-au adus cu binișorul în poziția în care să mă întreb eu dacă nu cumva e ceva mai grav decât pare. Atunci, directorul m-a luat deoparte și mi-a explicat cum a putut el mai bine că am cancer. Nu înțelegeam limba italiană în termeni medicali, dar cuvântul cancer e cam același în orice limbă. Am fost foarte bulversat mai ales că nu aveam familia lângă mine să mă susțină. Am dat într-un șoc. Cu două luni înainte făcusem analize amănunțite și nu îmi ieșise nimic. Nu avusesem niciun simptom, nici măcar o durere de cap, dar eu aveam limfom non-Hodgkin în faza a patra, aproape terminală”, povestește fostul jucător.
Când aude de cancer, un om se gândește în primul rând la moarte. Și la o moarte destul de rapidă, că altfel toți vom muri la un moment dat. Dar eu nu credeam, aveam impresia că totul e o conspirație. Căutam să nu cred, să refuz vestea
- Remus Necula, fost rugbist Steaua
Nu le-a spus părinților
Era decembrie, chiar înainte de Crăciun, iar familia Necula își aștepta copilul acasă, de Sărbători, fără să bănuiască furtuna din sufletul și corpul acestuia. Remus se simțea tot mai rău - “începusem brusc să am stări de rău, să am sângerări interne” -, dar nu se putea decide să le spună părinților că este grav bolnav:
“Am venit acasă. Voiam să mă descarc, dar am ales să nu le spun alor mei. M-am gândit să-i protejez. Știam că nimeni nu poate primi vestea asta bine. Îmi stătea pe limbă să le spun, dar m-am gândit că o să sufere foarte mult pe o perioadă lungă. A trebuit să joc un rol zi de zi”.
După ce s-a prefăcut fericit de Anul Nou, tânărul rugbist s-a întors în Italia să înceapă tratamentul. Înainte de chimioterapie, doctorii au programat mai multe operații pentru a-i extirpa organele deja foarte afectate de stadiul avansat al cancerului. “Doctorii au decis să-mi scoată rinichiul stâng și splina, dar în timpul operației, după ce au văzut ce e înăuntru, au decis să-mi mai dea o șansă. Nu mi-au scos organele”.
Totuși, sportivul român a primit vestea brutală că mai are de trăit doar doi ani. O știre cumplită a declanșat, paradoxal, în el un resort ascuns: “Psihicul meu a început să lucreze. Mă gândeam că un copil de 20 de ani nu are cum să moară din așa ceva. De ce? Ce am făcut? Mâncam sănătos, nu beam, nu fumam, făceam sport”.
Tratament brutal: “Nu puteam să deschid ochii”
Remus Necula a început lupta cu o primă ședință de chimioterapie într-un spital din Parma: “A fost brutal. Nu mai simțisem niciodată atâta otravă în mine. Nu am putut să mă ridic din pat cinci zile, nu puteam nici să deschid ochii, nu puteam să mănânc, să beau apă. După prima zi, am crezut că nu o să trec peste. Am crezut că dacă o să fie așa tot tratamentul, nu voi putea suporta. Eram demoralizat total”.
Când era pe punctul de a pierde controlul, corpul l-a ajutat să se adapteze la tratament. În scurt timp, a putut să treacă peste efectele ședințelor de chimioterapie și să meargă singur la spital. Apoi, a început să se antreneze. “Teoretic, nu prea aveam cum pentru că făceam chimioterapie săptămânal, dar voiam să mă antreneze și am decis să o fac. Doctorii m-au încurajat, au fost ca niște părinți pentru mine. Mergeam zilnic pe stadion și mă antrenam, evident la un nivel mult mai scăzut decât colegii mei”.
Mama mă suna regulat în Italia și o mințeam. Îi spuneam că sunt la meci, că sunt la antrenament, că nu pot să vorbesc. Doar fraților mei le-am spus la un moment dat. Au mai venit pe la mine și m-au susținut mult
- Remus Necula, la GSP Live
În timp ce rememorează zilele teribile din viața sa, Necula spune că singurele metode vindecare la care a apelat au fost chimioterapia, recomandată de doctori, și meditația: “Stăteam singur cu mine și mă gândeam că scot răul din corpul meu. Îmi imaginam asta zi de zi”.
Psihicul său a fost ajutat și de condițiile din spitalul italian. “Era un spital de stat, dar condițiile erau incredibile. Aveam camera mea de tratament, mâncarea era mai bună decât la restaurant, iar la vizite doctorul vorbea o oră cu mine, degajat și deschis. Dacă aș fi ales să vin să mă tratez în spitalele din România, nu cred aș fi supraviețuit. Nu exista medicamentul care să trateze această boală, ar fi trebuit să mi-l procur singur din Elveția. Iar spitalele, mai ales cel de oncologie, arată cum arată. Sistemul medical în România este ultimul loc unde vrei să ajungi”.
A aflat în Sâmbăta Mare că e vindecat
După trei luni dure de tratament, doctorii i-au recomandat o pauză înainte de o nouă tură și mai grea, cu șase luni de radioterapie și chimioterapie. Remus Necula a făcut un test pentru a vedea stadiul bolii și a plecat cu mașina spre țară, pentru a face Paștele cu familia. Pe drum, a primit un telefon de la doctorul care îl trata: “M-a anunțat că nu mai am nimic. Dispăruse tot din corpul meu. A fost un șoc și din partea doctorului, nici lui nu-i venea să creadă. Am simțit că am înviat din nou și că am primit o altă șansă”.
Ajuns acasă în seara de Înviere, Remus și-a șocat părinții. Fizic, era alt om: “Mă schimbasem mult de la tratament, nu mai aveam păr, eram deformat. Am avut prieteni care nu mă recunoșteau pe stradă. Atunci, în noapte de Înviere, le-am spus părinților că am avut cancer și că m-am vindecat. Tatăl meu a fost atât de șocat încât nu a putut să scoată un cuvânt timp de două zile”.
Rămas acasă după expirarea contractului cu Parma - “italienii mi-au plătit până la ultima zi din cei doi ani de contract” - , rugbistul a început o altă luptă: “Eram vindecat, dar încă visam să joc. M-am antrenat singur pe terenul din satul meu natal timp de nouă luni. Apoi, am semnat cu Steaua unde am jucat trei ani, iar în 2015 am plecat la Gravesend, în Anglia. Mi-am urmat visul în continuare și am avut niște ani foarte frumoși până am decis să mă retrag”.
Remus Necula a renunțat la rugby la 28 de ani, dar nu din cauza sechelelor provocate de cancer. “Urma să mă căsătoresc, să avem un copil. În subconștient adunasem cele 16 operații de pe urma rugbyului. Am avut trei fracturi craniene, am avut partea dreaptă sfărâmată. Am numai titan în cap. M-a lovit Căpățână cu cotul în pomete în timp ce încercam să-l plachez”.
Întrebat dacă se teme că boala ar putea să revină, Necula zâmbește: “În primii cinci-șase ani de după vindecare am trăit zilnic cu teama asta. Acum, nu mă mai gândesc aproape deloc. De ce să mă gândesc când pot să-mi trăiesc viața din plin?! E o boală de care nu se prea scapă. Și acum doctorii îmi aruncă o privire mirată când ajung pe la ei și le spun că am avut non-Hodgkin acum 11 ani. Se miră că sunt încă în viață”.
Fostul rugbist continuă să zâmbească: “Doctorii nu știu nici ei cât trăiește un om. Sfatul meu pentru cei care trec prin momentele astea grele este să lupte. Mai bine lupți și poți ajunge să scapi decât să cedezi, știind clar că ăsta va fi sfârșitul. Am distrus boala asta prin faptul că am fost pozitiv și am vrut să lupt împotriva ei cât mai mult posibil. Le recomand tuturor celor care trec prin asta să fie cât mai pozitivi posibil”.
Eram un copil când am aflat că am cancer și am devenit brusc adult. Trăiesc fiecare zi ca și cum e ultima. Rugbyul mi-a salvat cumva viața. M-a călit, m-a învățat, m-a educat să fiu mai puternic, să câștig
- Remus Necula, la GSP Live
Ce este limfomul non-Hodgkin
Limfomul non-Hodgkin (LNH) este un tip de cancer care afectează sistemul limfatic. Celulele albe din sânge, numite și limfocite, se înmulțesc incontrolabil. LNH pornește de la sistemul limfatic, însă poate afecta orice organ care conține țesut limfoid: plămânii, ficatul, sistemul nervos central, tiroida sau tubul digestiv. În prezent, boala afectează 15 milioane de oameni la nivel mondial, iar factorii predispozanți sunt următorii: vârsta peste 60 de ani, factori genetici, expunerea la radiații, sistemul imunitar slăbit, infecții virale sau bacteriene.
VEZI AICI EMISIUNEA GSP LIVE INTEGRALĂ CU REMUS NECULA:
)
)
)
)
)
)
)
