Prezentarea lotului "Samurai 2020" » Ana Maria Brânză, fata care nu renunță

Pentru că altfel nu ar mai fi din nou în sală încercând să ajungă la a cincea ediție a JO din carieră. Și pentru că altfel nu ar fi reușit acea tușă din săritură în finala olimpică de la Rio. Ea este Ana Maria Brânză, acum Popescu. Singura campioană olimpică din lotul " Samurai 2020".

Cariera ei de până acum a avut de toate: visuri împlinite, momente sublime, dar și dezamăgiri peste care a trecut cu masca pe față și spada în mâna stângă. Aventura ei a început la zece ani, când a ajuns în sala de scrimă a clubului Steaua. Chiar dacă la primul concurs a ieșit pe penultimul loc, a continuat să se bucure de scrimă și după numai trei ani s-a mutat departe de părinți, la Craiova, acolo unde Dan Podeanu i-a devenit și mama, și tată, sfătuitor, prieten și mentor.

Lisabona, orașul cu amintiri

Printre deplasările cu microbuzul, viața în cămin și apeluri acasă de pe telefoane cu fisă, Ana a crescut, iar în 2001, la Gdansk, a devenit campioană mondială de cadeți. Una dintre cele mai frumoase zile ale carierei sale. "Nu țin minte fiecare tușă, fiecare asalt, doar faptul că la finalul zilei stăteam pe o bancă alături de domnul Podeanu și amândoi ne miram cum de am reușit să ajungem acolo. A fost ziua care ne-a convins că toate eforturile au meritat și că de acolo începe cu adevărat drumul nostru", își amintea Ana în urmă cu câțiva ani. Drumul lor a bifat în anul următor o haltă la Lisabona, acolo unde, la doar 17 ani, Ana a cucerit prima medalie la seniori, bronzul mondial.

Jurnalul unei adolescente

Doi ani mai târziu, participa la prima ediție a Jocurilor Olimpice a carierei, la Atena. Avea 19 ani și multe ambiții adunate în bagaje. "Am ținut un jurnal pentru că eram fascinată de tot ce se întâmpla acolo. E frumos că acum pot să mă întorc în timp și să-mi aduc aminte de oamenii pe care i-am cunoscut", a povestit ea. Odată cu maturizarea Anei a crescut și echipa feminină de spadă, iar în 2006 a venit primul titlu european dintr-un total de șase. Ana e singura care a luat parte la toate aceste succese care au început în 2006, la Izmir. Au urmat Kiev 2008, Plovdiv 2009, Sheffield 2011, Strasbourg 2014 și Montreux 2015. Pe plan individual, ea căutat mulți ani aurul, după un argint și un bronz, în 2013 a venit și recompensa cea mai strălucitoare, la Zagreb.

În luptele mondiale, spadasina e dublă campioană cu echipa, în 2010 și 2011, și are două bronzuri la individual. Aici e poate singurul loc unde mai are de bifat unele căsuțe. Pentru că la Jocurile Olimpice a trecut prin de toate. După Atena, au venit Beijing 2008 și titlul de vicecampioană olimpică, apoi Londra 2012, care s-a lăsat cu un eșec cu multe lacrimi, dar și cu multe lecții. "În 2008, Ana se amuza pe seama celor care îi spuneau că o să cucerească o medalie; în 2012, Ana a plecat cu gânduri mari și cu bagajul plin de speranțe. După ce am văzut și simțit pe propria piele cum e să fii atât răsfățatul, cât și pierzătorul la JO, Rio 2016 vreau să fie o surpriză!", spunea ea înainte de plecarea spre Brazilia.

Ziua de aur

Ce o aștepta peste Ocean? O competiție individuală ratată și apoi împlinirea celui mai mare vis: medalia olimpică de aur. Alături de colegele sale Simona Gherman, Simona Pop și Loredana Dinu. Echipa României a învins SUA, Rusia și China. Într-o zi pe care niciuna dintre ele nu o va uita. Singurul titlu olimpic pentru România la JO 2016.

Dincolo de palmaresul ei la competițiile majore, etape de Cupă Mondială, spadasina a avut și momente de cumpănă. Unul dintre ele în 2009, când o durere la încheietura mâinii stângi a determinat-o să facă o pauză însemnată în carieră. E o problemă pe care a dus-o după ea în toți anii care au venit. Însă cea mai dureroasă perioadă pentru Ana a fost cea care a urmat pierderii tatălui, la finalul lui 2011. Pe podium, la Rio, a plâns de fericire, dar și pentru părintele său, care și-ar fi dorit să o vadă pe primul loc.

Viața după 30 de ani

După JO, Brânză a încercat să revină în competiții, dar problemele de sănătate au trimis-o într-o pauză forțată de aproape un an. "După vârsta de 30 de ani, e din ce în ce mai greu fizic, dar motivația încă există și asta mă ajută să fiu acolo și să nu mă plâng. Am înțeles că trebuie să fiu mai atentă cu pregătirea și mai ales cu refacerea, sunt lucruri de care trebuie să țin cont și pe care nu le mai pot face ca acum zece ani, dar aceasta este ambiția mea: să câștig încă o medalie și încă una", spunea ea în decembrie anul trecut. Din octombrie 2017, a revenit în circuitul competițiilor mondiale și își reconstruiește cariera cărămidă cu cărămidă. Drumul acela adevărat început în 2001, în Polonia, încă mai are mulți kilometri de parcurs.

2 medaliila Jocurile Olimpice are în palmares Ana Maria Popescu: un argint individual în 2008, la Beijing, și un aur cu echipa în 2016, la Rio

11 distincții europenea strâns Ana Maria Popescu în carieră, dintre care șapte de aur, trei de argint și una de bronz

COSR a lansat "Samurai 2020", programul de asistență specială a sportivilor cu potențial de a obține medalii la cea de a 32-a ediții de vară a Jocurilor Olimpice - Tokyo 2020.