Articol de Oana Duşmănescu - Publicat duminica, 11 martie 2012 00:00 / Actualizat duminica, 11 martie 2012 01:54
Într-un scurt interviu acordat ziarului L'Equipe, Monica Seles (38 de ani) vorbeşte despre viaţa ei de azi.
Americanca, fostă sîrboaică, şi-a amintit dspre strînsa relaţie pe care o avea cu tatăl său, despre întîlnirile-cheie din viaţa ei şi despre cum încearcă să fie un exemplu bun pentru fetele care vor să practice tenisul de înaltă performanţă.
- Monica, ce-ţi aminteşti despre prima dată cînd ai venit la Paris?
- Era în 1989, venisem la Roland-Garros. Copil fiind, în fosta Iugoslavie, nu ratam la televizor nici o finală a acestui turneu. Le admiram pe Martina Navratilova şi Chrissie Evert. Să am 15 ani şi să joc acolo era ireal. La prima mea prezenţă acolo ama juns în semifinale. Era un vis. Din fericire, tatăl meu era cu mine şi m-a încurajat.
- Tatăl tău, Karolj, a fost primul tău antrenor. A decedat în 1989. Sfaturile lui îţi mai sînt de folos?
- Încă încerc să-i mai urmez sfaturile. Tatăl meu avea o viziune excelentă asupra carierei mele, dar şi asupra vieţii mele în general. Fără el şi fără mama nu aş fi ceea ce sînt. Toate amintirile mele legate de el sînt foarte speciale.
- Ce faci în prezent?
- Sînt membră a Fundaţiei Laureus, alături de Martina Navratilova. Ştim că sportul poate schimba viaţa tinerilor în toată lumea, fie că practică tenisul, fotbalul, baschetul sau alt sport. Cînd mă uit la parcursul meu, imi dau seama că totul e posibil. ajung în unele ţări unde fetele nu au jucat niciodată tenis, iar părinţii lor nu au practicat niciodată vreun sport. Pentru mine e o ocazie minunată de a oferi acestor copile ceea ce am primit eu. Am scris şi cărţi despre sport, dedicate adolescenţilor, colecţia se cheamă "Academia".
- Ai vrea să fii antrenor?
- Nicidecum! Pot da cîteva sfaturi, dacă jucătoarele mă întreabă. Unele vin şi vorbesc cu mine şi eu mă bucur să le răspund. Să le antrenez însă nu. Eu am fost mereu o jucătoare de instinct, deci nu aş fi niciodată o antrenoare valoroasă.
- În cartea ta "Getting a grip on my body, my mind, my self" ai vorbit despre lupta ta cu bulimia.
- Cred că aceasta a fost cea mai importantă victorie din viaţa mea. Pe lîngă acest fapt nu a contat nici un meci de tenis. Bătălia cu alimentaţia a fost tulburătoare, foarte personală, foarte dureroasă, mai ales pentru o femeie. Pe teren cînd pierdeam un meci, treceam peste, era doar un moment. Lupta cu mîncatul obsesiv dura zilnic. Vedeam cît e de greu să ies victoriasă din lupta cu mîncarea. Acum şapte ani am cîştigat lupta aceasta. E ca şi cum am scăpat de o mare povară. Am fost mai fericită, iar starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit considerabil.
- Eşti mîndră de asta.
- Da, exact. Acum chiar dacă am zile mai grele sau dacă sînt mai tristă, nu mă mai refugiez în frigider. Sînt mîndră de mine pentru că am izbîndit singură. Poţi avea un antrenor de fitness sau un nutriţionist, dar dacă tu singur nu depui efort, nimic nu funcţionează. Trebuie să vină din interior.
- Cum percepeai mîncarea?
- Cînd eram deprimată, mîncarea era un confort, dar apoi a devenit rea pentru sănătate. Era mai puternică decît mine. Era o dependenţă. Aşa cum alte persoane sînt dependente de alcool sau ţigări. Într-o zi mi-am spus: "Hei, pot să controlez fenomenul". Şi acum ador să mănînc, dar cunosc cantităţile şi nu mai las emoţia să mă domine.
- Tot în autobiografie vorbeşti despre întîlnirea cu Nelson Mandela.
- Eu am avut şansa să fac un sport care îmi plăcea. Din păcate, mi s-au întîmplat multe rele, cum ar fi agresiunea pe care am suferit-o. M-am bătut mereu să rezist. Cînd am ocazia să cunosc oameni ca Mandela, jucătoare ca Navratilova, mă simt onorată. Mă simt norocoasă că am făcut ce mi-a plăcut. Mereu sper să găsesc ceva care să-mi placă la fel de mult ca tenisul.
- Ce întreb are nu ţi-a fost adresată niciodată, dar căreia ai vrea să-i răspunzi?
- Aş vrea să revin asupra modului în care oamenii percep tenisul. Le spun tinerelor jucătoare: "Da, tenisul e super, dar nu e tot numai sclipire. Nu ai şedinţe foto pentru reviste de două ori pe săptămînă". În fiecare zi e vorba despre antrenament, despre muncă şi sacrificii. Încerc să le transmit acest mesaj fetelor care declară că vor să-mi semene. De acord, dar sînt multe etape pînă la vîrf. Dacă visezi, visul se împlineşte, cu muncă, cu oameni potriviţi în jur. Eu sînt exemplul perfect.
Înjunghiată pe teren
Agresiunea despre care vorbeşte Monica Seles în interviu este una dintre cele mai celebre din istoria sportului. Se întîmpla în 1993, la Hamburg. Atunci, jucătoarea a fost înjunghiată de un fan al rivalei sale, Steffi Graf, în timpul meciului cu Magdalena Maleeva. Günter Parche, fanul obsedat de Graf, a alergat din mulţime în teren şi a înjunghiat-o pe Seles cu un cuţit între omoplaţi. Rana s-a vindecat relativ repede, dar Monica a stat departe de teren mai mult de doi ani.
Iubit de 70 de ani
În perioada în care nu-şi controla relaţia cu mîncarea, Seles ajunse de la 60 de kilograme la 80 de kilograme. O dată învinsă dependenţa de mîncare, Monica a dat frîu liber şi vieţii sentimentale. Din 2009, iubitul ei este miliardarul şi politicianul american Tom Golisano, care are 70 de ani.
CV - Monica Seles
- născută pe 2 decembrie 1973, la Novi Sad
- a reprezentat Iugoslavia şi SUA
- 1,78 metri, 61 de kilograme
- a devenit profesionistă în 1989
- s-a retras în 2008
- cîştiguri din tenis: 14.891.762 de dolari
- a devenit numărul 1 mondial în martie 1991
9 titluri de Mare Şlem are în palmares Monica Seles
)
)
)
)
)
)
)
)
