Articol de Luminiţa Paul - Publicat marti, 17 februarie 2009 00:00
O echipă de bărbaţi plînge pentru că a pierdut un coleg, o femeie plînge fiindcă nu mai cîştigase de mult. Şi unii, şi alţii au avut toate motivele s-o facă
Veszprem, Ungaria. Duminică, puţin peste ora 17:30. Un meci se încheie, tabela reţine o victorie la două goluri şi 17 bărbaţi se prăbuşesc în lacrimi. Nu e nici un pic de fard în durerea lor, exteriorizată şi poate chiar exorcizată în parte. Sînt handbaliştii de la MKB Veszprem care îl plîng pe colegul lor, românul Marian Cozma, ucis cu o săptămînă înainte. Sînt unguri, sîrbi, ruşi, sloveni, un muntenegrean şi un cubanez naturalizat. Au învins pentru coechipierul lor.
La înmormîntare mai degrabă au ţinut lacrimile în frîu, pe teren n-au mai putut. Pentru că locul lui Marian acolo era, nu într-un coşciug. E plînsul care descătuşează, care îndepărtează plasturele de pe o suferinţă care n-ar fi trebuit să vină niciodată. "Meciul s-a încheiat cu un catharsis. Chiar dacă am participat la multe Campionate Mondiale şi ediţii ale Jocurilor Olimpice, aceasta va rămîne cea mai grea şi cea mai memorabilă partidă de handbal din cariera mea", a spus antrenorul Lajos Mocsai. Are dreptate.
Paris, Franţa. Duminică, aproape aceeaşi oră, la 1.200 de kilometri de Veszprem, o femeie încheia un meci de tenis în hohote de plîns. Amelie Mauresmo are aproape 30 de ani, a fost numărul unu în lume, dar nu mai cîştigase un turneu de exact 2 ani, din februarie 2007. Un altfel de catharsis. Pentru franţuzoaică rămînea în urmă o perioadă tulbure, de frustrări şi dubii, în care nu o dată s-a întrebat dacă mai are rost să continue. A ales s-o facă şi eliberarea a venit duminică. "S-au terminat doi ani de zbateri", a răsuflat uşurată Mauresmo. De aceea a dat drumul lacrimilor, în ovaţiile unei săli întregi.
"Feriţi-mă de înţelepciunea care nu plînge şi de filozofia care nu rîde", scria poetul libanez Kahlil Gibrani. Nu e nici o ruşine să-ţi laşi emoţiile să vorbească. Handbaliştii au omagiat o absenţă, dragă şi imposibil de înlocuit. Amelie şi-a sublimat bucuria. O terapie şi pentru unii, şi pentru alţii. O cale de a transmite un mesaj şi lumii, dar şi lor înşile, care nu mai are nevoie de cuvinte. Plînsul ajută. Să înţelegi viaţa. Uneori, şi ceea ce e dincolo de ea.
O echipă de bărbaţi plînge pentru că a pierdut un coleg, o femeie plînge fiindcă nu mai cîştigase de mult. Şi unii, şi alţii au avut toate motivele s-o facă
Veszprem, Ungaria. Duminică, puţin peste ora 17:30. Un meci se încheie, tabela reţine o victorie la două goluri şi 17 bărbaţi se prăbuşesc în lacrimi. Nu e nici un pic de fard în durerea lor, exteriorizată şi poate chiar exorcizată în parte. Sînt handbaliştii de la MKB Veszprem care îl plîng pe colegul lor, românul Marian Cozma, ucis cu o săptămînă înainte. Sînt unguri, sîrbi, ruşi, sloveni, un muntenegrean şi un cubanez naturalizat. Au învins pentru coechipierul lor.
La înmormîntare mai degrabă au ţinut lacrimile în frîu, pe teren n-au mai putut. Pentru că locul lui Marian acolo era, nu într-un coşciug. E plînsul care descătuşează, care îndepărtează plasturele de pe o suferinţă care n-ar fi trebuit să vină niciodată. "Meciul s-a încheiat cu un catharsis. Chiar dacă am participat la multe Campionate Mondiale şi ediţii ale Jocurilor Olimpice, aceasta va rămîne cea mai grea şi cea mai memorabilă partidă de handbal din cariera mea", a spus antrenorul Lajos Mocsai. Are dreptate.
Paris, Franţa. Duminică, aproape aceeaşi oră, la 1.200 de kilometri de Veszprem, o femeie încheia un meci de tenis în hohote de plîns. Amelie Mauresmo are aproape 30 de ani, a fost numărul unu în lume, dar nu mai cîştigase un turneu de exact 2 ani, din februarie 2007. Un altfel de catharsis. Pentru franţuzoaică rămînea în urmă o perioadă tulbure, de frustrări şi dubii, în care nu o dată s-a întrebat dacă mai are rost să continue. A ales s-o facă şi eliberarea a venit duminică. "S-au terminat doi ani de zbateri", a răsuflat uşurată Mauresmo. De aceea a dat drumul lacrimilor, în ovaţiile unei săli întregi.
"Feriţi-mă de înţelepciunea care nu plînge şi de filozofia care nu rîde", scria poetul libanez Kahlil Gibrani. Nu e nici o ruşine să-ţi laşi emoţiile să vorbească. Handbaliştii au omagiat o absenţă, dragă şi imposibil de înlocuit. Amelie şi-a sublimat bucuria. O terapie şi pentru unii, şi pentru alţii. O cale de a transmite un mesaj şi lumii, dar şi lor înşile, care nu mai are nevoie de cuvinte. Plînsul ajută. Să înţelegi viaţa. Uneori, şi ceea ce e dincolo de ea.
)
)
)
)
)
)
)
