Articol de GSP - Publicat duminica, 22 iunie 2014 00:00 / Actualizat duminica, 22 iunie 2014 13:37
Începînd din 2015, sezonul de iarbă creşte cu o săptămînă. Nici că se putea o idee mai bună!
A fost odată ca niciodată o vreme în care iarba se regăsea peste tot în lumea tenisului. Pe atunci, în anii '70, chiar '80, hard-ul nu ajunsese să domine, iar zgura încă era, de asemenea, preţuită. Vremuri... Astăzi, din 65 de turnee incluse în circuitul ATP, spre exemplu, numărînd aici şi cele patru concursuri de Mare Şlem, doar 6 sînt pe iarbă, 21 pe zgură, iar restul de 38 pe hard.
Explicaţia e simplă. Un teren de hard este cel mai uşor de construit şi cel mai uşor de întreţinut. Cu praful roşu lucrurile sînt ceva mai complicate, atîtea straturi, cu compoziţii şi grosimi diferite, trebuie refăcute la distanţă de cîţiva ani, trebuie udate, acoperite, măturate, tasate. Dar iarba e, de departe, cea mai pretenţioasă dintre toate. Întreţinerea ei este şi mult mai migăloasă, şi mult mai costisitoare. Aici nu mai vorbim de ani, ci de zile. Practic, cei care îngrijesc asemenea terenuri văd cum munca lor e călcată în picioare, practic, în nici o săptămînă.
Cît de frumos arată totul la început! Un covor verde uniform, mătăsos, răspîndind o aromă de crud, de proaspăt. Se foloseşte un anume tip de iarbă, din familia Poacee. La Wimbledon, compoziţia rămîne nealterată, de aceea iarba e un pic mai lentă decît cea de la Queen's sau 's-Hertogenbosch, unde se foloseşte un amestec de ierburi. Apoi, pe măsură ce curg meciurile, "mocheta" verde se toceşte, rămîne pămîntul gol de dedesubt, prăfos, cenuşiu, tern.
Mda, e greu de ţinut un turneu pe iarbă... Tradiţia se păstrează încă în Anglia, Olanda şi Germania. În SUA, se mai joacă doar la Newport. Pentru multă vreme, trei dintre cele patru turnee de Mare Şlem se disputau pe iarbă. În afară de Wimbledon, US Open-ul a stat "verde" între 1881 şi 1974, iar Australian Open-ul între 1905 şi 1988. După ce a apărut hard-ul, au apărut şi economiile.
A dispărut însă sau s-a micşorat o bucată imensă de istorie. De tradiţie savurată. Şi mai e ceva. Timpul de iarbă s-a îngustat atît de mult încît, în condiţiile tenisului de azi, două săptămîni verzi între Roland Garros şi Wimbledon înseamnă foarte puţin. O simt pe pielea lor, ca o arsură, cei care străbat treptele încinse ale zgurii pînă la pragul de sus. Rafael Nadal e exemplul cel mai vizibil. Campion la Paris de 9 ori în ultimii 10 ani, el nu mai leagă roşul cu verdele, cum o făcea acum ceva vreme, cînd a şi atins 5 finale, cîştigînd două. Anul acesta a suferit şi Andy Murray, semifinalist la Roland Garros, eliminat în turul al 2-lea la Queen's, unde deţinea titlul.
Novak Djokovici, în schimb, a ales de cîţiva ani să nu joace deloc în cele două săptămîni de iarbă, pentru a se reface după Paris şi a fi gata pentru Londra. Nu oricine poate face asta însă.
De la anul, lucrurile se vor schimba. Vor fi trei săptămîni între marile turnee, nu două, Stuttgart-ul trecînd şi el pe iarbă. Tot programul se va împinge un pic în vară, dar beneficiile vor fi importante. Mai mult tenis rapid, spectaculos, mai multă culoare şi prilejul de o pregătire mai bună pentru Wimbledon. Decizie mai bună nici că se putea!
)
)
)
)
)
)
)
