Articol de Luminiţa Paul - Publicat duminica, 25 august 2013 00:00 / Actualizat duminica, 25 august 2013 10:56
Există similitudini frapante între Federer de acum şi Sampras din 2001. Aşa cum există şi diferenţe. Totuşi, asemănările parcă ar cîntări mai mult.
În viaţa reală, cea a bătăliilor duse cu un fileu la mijloc, s-au întîlnit o singură dată, la Wimbledon 2001. Steaua unuia clipea intermitent, ca un bec cu existenţa în declin, a celuilalt abia începea să se aşeze pe orbită. Tînărul în vîrstă de 19 ani pe atunci Roger Federer l-a învins pe unul dintre idolii copilăriei, Pete Sampras, în "optimi" pe iarba londoneză. Un meci care a căpătat în timp valoare şi culoare de simbol. Clişeul strigă: "predare de ştafetă". Să facem o excepţie şi să-l acceptăm în acest caz.
În acel moment însă, nici unul dintre cei doi nu percepea ciocnirea lor singulară în acest sens. Ca pe un fapt unic, irepetabil şi emblematic. Sperau la mai multe dispute, la o eventuală rivalitate între prospeţime, îndrăzneală şi talent contra experienţă, explozie şi talent. Asemănările între american şi elveţian fuseseră identificate însă de cei din jur dinainte de întîlnirea propriu-zisă. Să pornim de la un amănunt vag frivol? Haideţi! Sînt născuţi în aceeaşi zodie, a leului, la o distanţă de numai 4 zile, 8 august Roger, 12 august Pete. Simplificînd la maximum, o zodie a oamenilor puternici, încăpăţînaţi şi cu suflet bun.
S-au văzut însă şi similitudini în joc, cu lovitura de dreapta drept punct forte din spatele terenului, punînd un plus mai apăsat la serviciul lui Sampras şi altul la voleul lui Federer. Similitudinile de traiectorie au început să se evidenţieze abia după ce elveţianul a ajuns să domine sonor tenisul între 2004 şi 2007.
Erau aceleaşi monede care, introduse în automat, dădeau cîştig pe linie. Hard-ul şi iarba, Australian Open, Wimbledon şi US Open, mai multe turnee de Mare Şlem cîştigate într-un an. Şi era aceeaşi verigă slabă, Roland Garros-ul. Mult mai slabă la Pete, care a atins o singură semifinală pe zgura roşie înfierbîntată a Parisului, mult mai bună, dar tot slabă prin comparaţie cu celelalte, pentru Roger, care a jucat 5 finale şi a cucerit o dată titlul.
În timp, despărţiţi de timpul din buletin, amîndoi au căpătat un soi de detaşare. Unul faţă de altul şi amîndoi faţă de crisparea luptelor de zi cu zi. S-au mai întîlnit în meciuri demonstrative, pe la Kid's Day la US Open, în partide de caritate, pe la aniversări cu frac şi şampanie, la antrenamente private pe terenul din curtea vilei lui Sampras din Tampa. Au continuat să se complimenteze de la distanţă. Sînt prea mari ca să nu fie de treabă.
Acum însă, cu o zi înainte de debutul US Open-ului 2013, încă o asemănare se strecoară între ei. Cu un sezon în cădere şi departe de standardele proprii, Roger, 32 de ani, a picat pe locul 7 în clasamentul mondial, poziţie pe care nu mai fusese din 2002. Un singur titlu cîştigat, încă o finală, ieşirea rapidă la Wimbledon, acolo unde era deţinătorul titlului. Cam cum era Pete în 2001, la 30 de ani. Locul 10 ATP, cucerise iarba londoneză fix cu un an înainte, dar nu mai putea împiedica alunecarea. Ceva nu mai mergea cum trebuie. Interesant, în momentele respective, cei doi au avut/au acelaşi antrenor, pe Paul Annacone.
Totuşi, în acel an 2001, Pete a ajuns pînă în finală la US Open, pierzînd la Hewitt. Un an mai tîrziu, în 2002, cîştiga pe hard-ul de la New York al 14-lea şi ultimul turneu de Mare Şlem al carierei. Roger are deja 17. Amîndoi împărtăşesc, la distanţă de un deceniu, aceeaşi credinţă: că în adîncul lor locuieşte încă măcar o mare izbîndă. Trebuie doar să fie scoasă la iveală. Sampras a reuşit. Roger, ce zici?
)
)
)
)
)
)
)
)
