Superinterviu cu arbitrul de scaun care a oficiat 10 finale de Mare Șlem: "În România mă simt ca acasă"

Săptămâna trecută pe aleile de la Arenele BNR arbitrul Emmanuel Joseph era o prezență discretă. Oficialul care vine din nordul Hexagonului ne-a întâmpinat cu "Bună! Ce faci?", într-o română cu accent franțuzesc și cu o strângere de mână fermă.

Cel mai experimentat arbitru de la BRD Bucharest Open, deținător al insignei de aur din 2006 și care a oficiat finala dintre Irina Begu și Julia Gorges, a vorbit despre începuturile sale, despre ce l-a atras în primă instanță la această meserie și despre cele mai frumoase experiențe prin care a trecut. 

- Emmanuel, care au fost începuturile tale ca arbitru?
- Am început la 15 ani, jucam tenis la un club, în Franța, și acolo se organiza un turneu U16. Nu eram prea bun ca jucător, dar cei de la club își doreau arbitri de aceeași vârstă ca jucătorii din teren, în acest mod am început și mi-a plăcut foarte mult, de aceea cu niște prieteni am hotărât să urmăm acest drum, arbitram și la alte cluburi. Apoi mi-am dat examenele, le-am luat cu brio până am ajuns la cel mai înalt nivel național în Franța.

- Când a devenit evident că vrei să faci acest lucru pentru tot restul vieți?
- De fapt, întâi mi-am terminat studiile universitare și m-am decis că voi încerca un an de călătorii pentru că doar ce fusesem la Jocurile Olimpice de la Sydney în 2000 și mi-am spus că această meserie îți oferă posibilitatea de a călători, iar acest lucru mi s-a părut fantastic. Mi-am zis că o să călătoresc un an și apoi mă apuc de muncit în domeniul pentru care m-am pregătit. Acest lucru nu s-a mai întâmplat.

- Ce ai studiat?
- Tehnologia și rezistența materialelor.

- A trebuit să parcurgi anumite etape pentru a ajunge la insigna de aur, a fost rapid?
- Nu, pentru că nu poți controla acest lucru pentru că e bazată pe o evaluare anuală, dar cariera mea a urcat rapid, sunt norocos pentru că în țara mea există un Grand Slam, ceea ce este o oportunitate imensă de a oficia la meciuri importante, iar eu am ajuns la nivel internațional cu insigna alba în 1997, apoi 1999 cea de bronz, 2002 cea de argint și în 2006 cea de aur. Un drum rapid.

amintiri de la roland garros

- La câte turnee mergi pe an?
- Între 20 și 25 de turnee, depinde de an, dacă sunt sau nu Jocuri Olimpice. Fac de toate, cele patru turnee de Mare Șlem, Jocuri Olimpice, Cupa Davis, Cupa Fed. De asemenea, am în programul meu cam 8-9 turnee WTA și cam 3-4 ATP.

- Ești arbitru ITF?
- Nu, sunt freelancer. Arbitrii sunt ATP, WTA și ITF, iar unii dintre ei ei au contracte specifice cu una dintre aceste organizații.

-Ca arbitru de scaun călătorești mult, cu cât timp înainte îți cunoști programul?
- În jur de un an sau măcar șase luni în avans. Așa că poți să te organizezi și să-ți faci planuri de vacanță cu familia.

-Îți mai aduci aminte de primul meci ca arbitru de scaun?
- Da, a fost atunci la 15 ani, un meci de copii. Am stat în scaun, dar și la linie, a fost oportunitate mare să atunci și am învățat multe lucruri.

- Și la un turneu mai mare?
- Bineînțeles cele de la Roland Garros.

- Ai o rutină înaintea meciurilor?
- Da, cred că fiecare dintre noi are o rutină specifică. Unii arbitri, spre exemplu, merg la baie chiar înainte de meci, eu nu fac asta. Încerc doar să mă concentrez pe jucătorii cu care trebuie să lucrez, caut să-mi amintesc ce obiceiuri au, lucruri de genul acesta. Și să mă relaxez, bineînțeles, fiindcă, chiar dacă ai multă experiență și ai arbitrat meciuri mari, de fiecare dată începutul unei partide e puțin tensionat, ești stresat. Întotdeauna mi se pare că primele trei game-uri sunt încordate, apoi meciul pornește cu adevărat. E la fel pentru noi și pentru jucători.

-E vreun pe care l-ai arbitrat și pe care îl consideri memorabil?
- Daaa, sigur, este vorba despre prima mea finală de Mare Șlem la simplu. Era la Paris, în 2006, cea feminină, Henin-Kuznețova. Va rămâne întotdeauna ceva special, pentru că a fost acasă, la o finală de Grand Slam e mereu presiune mare, sunt lucruri pe care nu le mai făcuseși înainte, ceremonia, chestiunile din jurul meciului... de aceea va rămâne mereu în memoria mea.

- Câte finale majore ai condus?
- Trei la simplu și șapte de dublu.

- Înseamnă că ai strâns multe distincții, din cele care se oferă arbitrilor la turneele de Mare Șlem...
- Da, am câteva. Mama le adună, ea este fanul meu numărul unu.

PROVOCĂRILE DIN ZGURĂ

-Uneori ești nevoit să stai în scaun poate 3-4 ore, la meciurile lungi, e obositor. Cum reușești să rămâi concentrat la ceea ce se întâmplă?
- E obositor, într-adevăr, dar faptul că trebuie să fii atent tot timpul la meci face această senzație să dispară. Când suntem în scaun, avem multe pauze mici, la schimbarea terenului, între game-uri, și atunci ne putem relaxa, ne putem goli un pic mintea, chiar dacă în continuare trebuie să vezi unele lucruri. Asta te ajută să te concentrezi pe toate punctele. Poate e mai greu de explicat... bei o gură de apă, ai micile tale obiceiuri... E la fel ca în cazul jucătorilor, și ei au rutinele lor. După ce le-ai făcut, te simți confortabil în scaun și poți să fii atent la meci.

- Dacă ești la un turneu pe zgură, trebuie să cobori din scaun, urci la loc, de mai multe ori. E diferit, e mai dificil din punctul de vedere fizic?
- E mai greu, dar cred că e mai tehnic, în același timp. Când mingea este aproape de linie și jucătorul te roagă să verifici, trebuie să ții tot timpul minte ultima lovitură, dacă a fost o greșeală din partea echipei de arbitri, dacă trebuie repetat punctul sau dacă e o lovitură câștigătoare. De asemenea, trebuie să te concentrezi, să fii sigur că inspectezi urma corectă... sunt mai multe lucruri la care ești nevoit să fii atent în numai câteva secunde, să fii impecabil. De aceea e important pentru mine că vin dintr-o țară în care se joacă mult pe zgură, devine ca un fel de reflex, nu te mai gândești atât de mult. Dacă ești dintr-o țară unde predomină hard-ul, e mai greu. În plus, pe hard, de la introducerea verificării elecronice, e mai ușor, există o a doua șansă de a nu greși, e ceva bun pentru tenis.

MARSEILLE, ECHIPA DE SUFLET 

- Cum te vezi în 10 sau 15 ani de acum înainte? Tot implicat în tenis?
- Mi-ar plăcea să fiu și atunci legat de tenis sau de sport în general, dar încă nu știu. Mi se pare foarte departe, e timp destul să apară o oportunitate. Întâlnim o mulțime de oameni în lumea tenisului, dar, dacă voi putea, aș vrea să rămân în acest domeniu.

- Urmărești și alte sporturi?
- (râde) Mă uit la fotbal.

-Și ai o echipă favorită?
- Da, am. Este Marseille.

-Mereu ne întrebăm în cazul arbitrilor... câte limbi vorbești și cum procedezi când ai de pronunțat scoruri sau cuvinte noi? Notezi undeva, repeți înainte de meci?
- Da, îmi notez, am mereu cu mine o hârtiuță cu scorurile. Cât despre limbile vorbite fluent... engleză, spaniolă și franceză. În rest, învăț câteva formule standard, precum cea în care cer publicului să păstreze liniște sau să-și ocupe lucrurile. Cu cât mai des ajungi însă într-o țară, cu atât înveți mai mult și cred că e important pentru noi să știm măcar câteva cuvinte când mergem într-un loc nou, dar și pentru organizatorii turneelor, să vadă că ne străduim. 

- Și în cazul numelor jucătorilor? Îi întrebi cum e corect?
- Nu, avem o cărticică, așa cum vedeți și voi în anuarele media de la ATP și WTA, iar acolo sunt trecute pronunțiile.

- Revenind puțin la călătorii... știi în câte țări ai fost?
- Nu le-am numărat niciodată... dar am o hartă! (scoate telefonul din buzunar și deschide o aplicație). Ori de câte ori ajung undeva, dau un click. Spune că am fost în 31 la sută din lume și 60 la sută din Europa.

- Ai timp și să vizitezi?
- La început, da. Când mergeam în locuri îndepărtate, îmi luam o săptămână înainte, ca să am timp să vizitez. Acum însă, pentru că am familie, încerc să stau mai mult acasă, să mă întorc mai devreme. În timpul săptămânii însă, vizitez cât pot orașul în care mă aflu, îmi plac istoria și arhitectura.

- Ai vreun loc preferat, oraș sau țară?
- Unul dintre locurile în care îmi place mereu să revin este Melbourne. Dar... (zâmbește) e destul de departe. Poate de aceea îmi place! De asemenea, mă simt bine în capitalele europene, sunt pline de istorie și, de asemenea, mâncare bună...

"În România mă simt ca acasă"

- Ce spui despre România? Nu ești aici pentru prima dată.
- Nu, am fost de câteva ori la turneul ATP de la București, dar și la Cupa Davis și Cupa Fed. Îmi place și probabil e ceva special aici fiindcă este o țară latină, mă simt ca acasă, oamenii au fost întotdeauna drăguți cu mine. Și orașul e interesant.

- N-ai mai fost și în altă parte?
- Nu. Am încercat să organizez ceva, vorbisem cu Mihaela Testiban, arbitrul turneului, voiam să mai stau câteva zile, dar din păcate nu se poate. Data viitoare!

- Ai doi copii, ți-ar plăcea să facă sport sau măcar să urmărească sport?
- Amândoi joacă tenis, au 8, respectiv 5 ani. Băiatul joacă și fotbal și, sincer, îi place mai mult, iar fetița admiră gimnastica. Le place sportul, asta e sigur. E important pentru copii, pentru educația lor, în orice țară, să muncească, să fie corecți.

- Pe tine cum te-a ajutat sportul în viață, ce te-a învățat?
- Când ai o meserie ca a mea, în care călătorești mult și iei contact cu diferite culturi, capeți experiență de viață. Și înveți să relativitezi un pic mai mult. Noi, în Franța, ne plângem de multe lucruri, iar atunci când vezi și alte locuri, îți dai seama că poate nu e cazul să exagerezi. Mi se pare important

7 arbitri
francezi au insigna de aur: Emmanuel Joseph, Cedric Mourier, Damien Dumusois, Kader Nouni, Pascal Maria, Pierre Bacchi și Renaud Lichtenstein, ei reprezentând jumătate din totalul oficialilor care au ajuns la cea mai înaltă calificare

9 femei
au în acest moment insigna de aur, în timp ce bărbați sunt  paisprezece 

3 finale de Mare Șlem
de simplu a arbitrat Emmanuel Joseph în carieră, toate la Roland Garros și toate la feminin, în 2006 Henin-Kuznețova, în 2008 Ivanovici-Safina și în 2015 S. Williams-Safarova