Alexandra Botezat, voleibalista română adoptată de Italia: „Sincer, nu știu imnul României, dar n-am avut de ales”

• Marți, Alexandra Botezat va evolua pentru prima dată în România, cu echipa sa de club, Busto Arsizio, care înfruntă Alba Blaj în primul meci din finala CEV Cup la volei feminin. Meciul începe la ora 17:00 și e televizat de TV Digi Sport 4 + detalii în timp real pe GSP.ro

Ca mulți alți copii care și-au urmat părinții în străinătate, în căutarea unui loc de muncă mai bun, Alexandra Botezat a plecat de la Brăila pe când avea cinci ani. Italia e acum casa ei, familia ei.

Dar nu a uitat de unde a plecat. An de an vine în Brăila natală pentru a-și vedea bunicii, unchii, verișorii. Și pentru a nu uita limba română.

Acum joacă la cel mai înalt nivel, în campionatul Italiei, unul dintre cele mai puternice din lume. E campioană mondială de junioare și a făcut apoi pasul spre naționala Italiei la categoria sub 20 de ani și sub 23 de ani.

- Alexandra, povestește-mi despre tine. Cum ai ajuns în Italia, cum ai început să faci volei?
- Știți, probabil, că m-am născut la Brăila, în 1998. La cinci ani, părinții mei au ales să plece în Italia. Mai întâi a făcut-o mama și apoi, la opt luni cred, am urmat-o eu cu tata. Sunt singurul copil al familiei. Practic, acum, sunt mai mult italiancă decât româncă (râde).

- A plouat mult la Brăila, că ești foarte înaltă!
- Nu cred că a plouat, că sunt născută vara. Sau o fi fost vreo ploaie de vară, o să o întreb pe mama (râde). Dar sunt într-adevăr înaltă, cea mai înaltă din echipă! O moștenesc pe mama, care a jucat și ea handbal, la Brăila și la Galați.

- Și voleiul cum l-ai început?
- La vârsta de opt ani. L-am practicat un an și jumătate, după care m-am oprit și am făcut doi ani înot. După aceea iar am revenit la volei, cu înotul mă plictiseam. Era un sport individual. Și de acolo nu m-am mai oprit, volei, volei, tot volei. Sunt slabă și acum, dar când eram mică eram mult mai slabă și era greu să pun masă musculară. Părinții au vrut să mă dezvolt mai bine și de aceea am ajuns la înot. Cred că mi-a folosit.

- Vorbești foarte bine românește. Cum de nu ai uitat?
- De când m-am mutat la Milano, acum patru ani, vorbesc mai rar română. La telefon cu părinții. În casă se vorbește numai românește. De înțeles, înțeleg tot, dar mă mai încurc, mă gândesc în italiană, mă gândesc în românește, și apoi traduc. În fiecare vară veneam acasă, trei săptămâni la Brăila. Am bunici, unchi, rude.

- La Busto Arsizio când ai ajuns?
- E al doilea an.

- Ai jucat la naționala Italiei, ai deja rezultate acolo.
- Da, am jucat cu naționala under 18 la Campionatul Mondial, apoi la naționala under 20, tot la Mondiale, și anul trecut am participat la Jocurile Mediteraneene.

Alexandra Botezat

"Vreau să joc, iubesc să joc!"

- Cum e să joci la 19 ani în prima ligă italiană? Acum ai făcut 20, dar ai debutat la 19, nu?
- Eee, e foarte frumos! Sunt aici, la Busto, și câteodată nu mă gândesc că am doar 20 de ani. Vreau să joc tot timpul. Anul trecut am jucat mai puțin, dar acum am jucat jumătate de sezon. Eu joc central și sunt pe post cu Sara Bonifacio și Beatrice Berti. Ele sunt născute 1996, eu 1998, dar uit lucrul ăsta. Când mă scoate din teren antrenorul, nu realizez! Și mă întreb de ce nu joc? Apoi îmi dau seama că ele au doi ani în plus de experiență, unele faze nu le tratez cum ar trebui în teren! E frumos, îmi place să joc! M-am mutat de acasă de când aveam 16 ani, părinții mei trăiesc lângă Veneția, și am realizat pasul ăsta să fac din volei munca mea, să mă dedic sută la sută.

- Ești și studentă?
- Anul trecut am încercat să încep Universitatea la Milano. Am vrut să fac limbi străine, că și în liceu tot asta am urmat. Dar e prea greu, să faci și volei și școală. Am două dimineți pe săptămână libere, jucăm o dată la trei zile. Nu poți să faci față!

- Se vede că joci tot mai mult, în CEV Cup ai făcut 56 de puncte pentru echipa ta!
- Am jucat în toate meciurile, cu Mulhouse, cu Dresda, apoi ne-a mai schimbat. Cum am mai spus, e greu să faci față și să stai în teren din trei în trei zile. Dar sunt mulțumită acum.

- În România cunoște pe cineva în volei? Vreo fată, vreun antrenor?
- (face o pauză de câteva secunde). Nu cunosc pe nimeni, zero cunoștințe. Am citit doar că antrenorul italian Pedula e antrenorul României, dar în rest nu știu absolut nimic.

Alexandra Botezat // Sursă foto: Gianni Ragazzoni

"România nu mă cunoștea, dar e normal asta!"

- Spune-mi, te rog, nu te-ai gândit că ai fi avut mai multe șanse să joci în naționala României? La Italia concurența e foarte mare!
- Sincer, nu am avut alternativă. Nu aveam de ales. Eu am început, selecționată de mică, în naționala Italiei. Ca să pot să joc, mi-am făcut dublă cetățenie. În momentul în care Italia mi-a oferit cetățenia, am ales naționala Italiei. Dar, cum am mai spus, România nu mi-a zis niciodată, «Vino să joci» sau ceva de genul!

- Era și foarte greu, nu te cunoștea nimeni!
- Normal, mai ales că în România nu mă știa nimeni, nu m-a văzut nimeni jucând. E normal să joc pentru Italia. Chiar dacă m-am născut la Brăila.

- O să joci, acum, cu Blaj, pentru prima dată în țara în care te-ai născut! Ai emoții?
- Normal că am emoții! De când am știut că putem pica cu Blajul, am fost foarte bucuroasă. Mi-ar fi plăcut mereu să joc și în România. Nu știu cum e nivelul, nu știu chiar nimic. Sunt foarte curioasă să văd cât iubesc oamenii voleiul. O să am rol de ghid și de traducător la Sibiu, pentru că fetele mi-au spus că trebuie să le traduc tot! (râde)

- Ai mai fost la Sibiu vreodată?
- Am fost da, când eram mai mică, într-o scurtă excursie, într-o vară. Mi-a plăcut foarte mult. Față de Brăila, e mai frumos. Și așa însă, în trei săptămâni pe an în România, nu văd mare lucru.

- Meciurile din cupele europene le jucați la Busto Arsizio sau la Milano?
- Echipa e din Busto și acolo joacă. Milano e undeva la 40 de minute de mers cu mașina. Noi, fetele, stăm undeva la zece minute de mers de Busto.

- Numărul tău, 18, de pe tricou, reprezintă ceva?
- Am avut anul trecut și în națională numărul 14, dar anul acesta îl are Floartje Meijners, olandeza, care e mai mare, una dintre fetele cu experiență. Nu puteam să-i zic: «e al meu 14». Încă nu pot să emit pretenții, să mai treacă ceva timp. (râde)

- Le-ați văzut jucând pe cele de la Blaj?
- Am făcut vizionări, dar înainte nu le cunoșteam. Am cunoscut-o doar pe Sonja Newcombe, care a jucat anul trecut jumătate de an în Italia. Știu că e foarte bună. Îmi aduc aminte și când a jucat contra noastră, a făcut cele mai multe puncte. În rest, "opposite" Ioana Baciu face foarte multe puncte. Părerea mea, e că avem un meci greu. Nivelul e la fel, șansele sunt egale, așa că vom vedea.

Alexandra Botezat // Sursă foto: Gianni Ragazzoni

O să joace pentru bunica

- Cum se face că la Busto, în afară de trei-patru fete, sunteți foarte tinere?
- Așa e, în afară de Genari, Meijners, Grobelna și Cumino, toate suntem tinere. Antrenorul nostru, Marco Mencarelli ne-a pregătit pe toate la națională, el antrenează under 18. Cu el am câștigat Mondialul sub 18, în Peru, în 2015. Când am plecat de la Milano, toate am plecat cu el la Busto.

- Erați la Milano la centrul de pregătire al Federației?
- Da și când am făcut 18 ani, Mencarelli ne-a vrut pe toate, pe mine, pe Orro și pe Piani, la Busto. E un proiect de creștere.
Vreau să vă întreb și eu ceva. Finala va fi televizată în România? Am văzut că ăla cu Bacău a fost!

- E televizată pe TV DigiSport, dar de ce întrebi?
- Să mă vadă bunica jucând. Vreau să mă vadă, din totdeauna și-a dorit asta! Uau, ce bine!

- Te mai întreb un singur lucru. Imnul României îl știi?
- Sincer, nu! Pe al Italiei îl știu. Dar promit că o să-l învăț și pe al României. O să fac repetiții!

CV Alexandra Botezat

• Născută pe 3 august 1998, la Brăila
• Joacă în "naționala" Italiei
• Campioană mondială de junioare în 2015, bronz la Mondialul de tineret 2017
• Are 1,98 metri și 78 kg
• Atacă mingea la 3,14 metri
• Blochează mingea la 3,01 metri

Vezi și: Copiii dăruiți altor națiuni » Cum a pierdut-o România pe Bianca Andreescu + alți 4 sportivi de perspectivă care nu reprezintă România