Articol de Luminiţa Paul - Publicat marti, 01 mai 2018 11:20
Ana Cleger, fostă internațională cubaneză și jucătoare cheie la Alba Blaj, echipa din România calificată în Final Four-ul din weekend de la București, a adus cu ea în Europa tradiția voleiului, talentul propriu, dar și rețete tipice pe care și le prepară când îi e dor de țara ei.
- Final Four-ul Ligii Campionilor la volei feminin are loc pe 5-6 mai, la Sala Polivalentă din București. Alba Blaj va juca în semifinale contra fetelor de la Galatasaray Istanbul;
Un zâmbet larg și privirea ageră, ușor iscoditoare. Oamenii trec pe lângă mesele scoase la soare în dreptul cafenelei, o observă și dau din cap, cunoscător. E doar de un sezon la Alba Blaj, însă de când a venit s-a transformat într-una dintre jucătoarele-cheie. Puternică, decisivă în multe situații, aprigă pe teren și dornică să-și îmbogățească experiența europeană cu un rezultat mare. Ea și echipa din micuțul oraș ardelean sunt la câțiva pași de a-l reuși. În plus, au avantajul terenului propriu, chiar dacă se va juca la București.
Ana, pe numele complet Ana Yilian Cleger Abel, are 28 de ani. A jucat în Cuba, la echipa din orașul ei natal, Santiago, până în 2013. Atunci s-a hotărât să facă o schimbare în carieră, să-și acorde șansa de a veni și a juca în Europa, chiar dacă asta însemna să-și lase în urmă mama, numeroasa familie, obiceiurile, culorile și savoarea Cubei. A fost nevoită să renunțe și la echipa națională, alături de care și-ar fi dorit să participe la o ediție a Jocurilor Olimpice, "nu am putut să fiu acolo pentru că... în fine, așa e viața...", după cum spune chiar ea.
A acceptat oferta echipei Rabita Baku, pentru care a evoluat până în 2016. Perioadă în care a primit cetățenia azeră și a devenit cunoscută sub numele de Ana Piriyeva. În sezonul 2016-2017 a jucat în Turcia, la Samsun BB Anakent, iar din vara trecută a venit la Alba Blaj.
Cleger a adus cu ea în urbea transilvăneană bucuria de a trăi a caraibienilor. De aici vin zâmbetul larg și sângele fierbinte din vene. Vorbește cu căldură, pasiune și entuziasm despre țara ei natală, de care îi este dor în fiecare zi și în care visează să se întoarcă atunci când își va fi încheiat cariera.
Se păstrează aproape de Cuba ajutându-și familia și gătindu-și mâncăruri cubaneze savuroase în apartamentul în care locuiește la Blaj. Dincolo de asta însă, privește cu încredere spre Final 4-ul din weekend. După, își va pune opțiunile în balanță și va vedea încotro se îndreaptă.
- Ana, putem începe cu începuturile? Cum te-ai apropiat de volei?
- S-a întâmplat când aveam 8 ani, am început într-un centru foarte mic, unde căutau doar jucătoare de talie. Se uitau doar la statură pentru că nu aveam nicio experiență. La început a fost ca un fel de distracție, nu era o chestiune serioasă, mai degrabă o joacă. Mai târziu, am trecut la alt centru, de nivel superior, în Cuba se numesc EIDE, Escuela de Iniciación Deportiva Escolar. Am ajuns acolo când aveam 11 ani, iar la 13 ani eram deja în vedere pentru echipa națională. Așa au pornit lucrurile, la 16 ani am început să călătoresc cu "naționala", iar până în 2013 am fost în reprezentativa Cubei.
- Ai avut în familie pe cineva căruia să-i placă sportul sau să-l practice?
- Nu, e un lucru destul de ciudat, dar absolut nimeni din familia mea nu face sport. Eu am fost cea care a început, iar mamei mele, îți mărturisesc, nu i-a plăcut prea mult ideea, spunea că nu-i convine ca unica ei fată – pe atunci eram doar eu – să plece de acasă, nu voia să se despartă de mine, încă eram foarte tânără. Dar mie mi-a plăcut sportul și am continuat, am reușit în acest sport atât de frumos și care îmi place atât de mult. Și asta a fost...
1,75 metri la 8 ani!
- Locuiați în Havana?
- Nu, în Santiago de Cuba. La 11-12 ani am intrat în EIDE, apoi m-au selecționat să merg în Havana, acolo unde se află Cerro Pelado, care este Centrul pentru sportivii de cel mai înalt nivel în Cuba.
- Erai una dintre cele mai înalte din clasa ta, la școală?
- Din clasa mea, da. Mereu am avut această problemă, eram ultima din rând pentru că eram înaltă. Chiar mă credeam exagerat de înaltă, dar când am ajuns la centrul Cerro Pelado mi-am dat seama că nu era așa (râde).
- Cât aveai la 8 ani?
- 1,75 metri. Mulți ani am rămas la 1,75, apoi, când eram deja la Cerro Pelado, am mai crescut câțiva centimetri și am ajuns la statura mea actuală. 1,84 m sau 1,85, depinde cum sunt măsurătorile.
- Ți-e dor de Cuba?
- Întotdeauna. În fiecare moment mi-e dor de țara mea, de familia mea, pentru că, dincolo de orice, e un sacrificiu. Să stai departe de familie, de mama ta, de toate persoanele apropiate... dar este ceea ce îmi place să fac. Ei mă înțeleg și mă susțin foarte mult și asta face ca totul să fie un pic mai ușor.
O țară săracă și veselă
- Celor care ar dori să viziteze Cuba, despre care se spune că e o țară foarte frumoasă, ce le-ai recomanda?
- În primul rând, aș vrea să-mi duc prietenii pe care mi i-am făcut aici să viziteze Cuba. Este, dincolo de situația ei, pentru că este o țară săracă, toată lumea știe acest lucru, un loc minunat. Pentru oamenii ei, pentru felul lor de a fi, de a trăi, totul acolo este unic și toți suntem ca o familie. Și e ceva diferit în sensul că aici nu te poți așeza, pur și simplu, lângă cineva și să începi o conversație, bine, poți, dar nu e ceva normal, obișnuit. Să mergi în casele vecinilor, în fiecare zi, să găsești ușile deschise. Este ceva special și cred că se poate trăi doar în Cuba.
- Din afară, pare o țară colorată și cu multă bucurie de a trăi.
- Așa și este, multă culoare, bucurie. Și toți cubanezii sunt niște luptători. De asemenea, e o țară, veselă, oamenilor le place să danseze, să râdă, nu iau în seamă problemele pe care le au, ci mereu caută o formă de a merge mai departe. De aceea îmi iubesc țara și acolo mă voi întoarce, cu siguranță.
- Când ai decis să schimbi echipa, țara și continentul, să vii în Europa, a fost o decizie dificilă pentru tine?
- Da, a fost greu pentru că mie îmi plăcea să joc în echipa națională a Cubei, să-mi reprezint țara e ceva ce faci din dragoste, iar eu făceam asta din dragoste. Când am decis să schimb, mă gândeam: "nu voi mai fi în națională, ce o să fac, cum va fi". Era o experiență nouă, mai ales pentru noi, cubanezele, care nu aveam posibilitatea de a pleca în alte țări. M-am gândit mult, și până la urmă mi-am spus că trebuie s-o fac, că venise momentul. Erau multe lucruri de rezolvat, pe care acolo nu le puteam face. Așa a fost când am luat hotărârea și a ieșit bine.
Cu sufletul la familia de acasă
- În Cuba, voleiul este foarte popular, are o bună tradiție. Cum se explică asta?
- Într-adevăr, are o istorie foarte frumoasă. Trei cicluri la rând au fost campioane olimpice, prima dată în 1992. Lumea le-a dat numele de Las Morenas del Caribe. De-a lungul anilor, au ieșit mulți voleibeliști buni din Cuba, atât fete, cât și băieți. Acum nivelul e mai scăzut pentru că multe jucătoare au plecat, din același motiv pentru care am făcut-o și eu. Cred că dacă s-ar fi schimbat niște lucruri acolo, ar fi avut acum echipe naționale excepționale și la masculin, și la feminin.
- E dificil să faci sport în Cuba? Există, de asemenea, tradiție în box, atletism...
- Și basebal! Da, fiecare sport are talentele lui acolo. Cred că schimbând mentalitatea și cu mult mai multă muncă, pot reveni acolo unde au fost. E vorba de dedicare, de muncă și de a oferi sportivilor răsplata pe care o merită.
- Îți ajuți familia?
- Bineînțeles! Această șansă pe care mi-a dat-o profesia îmi dă posibilitatea de a-i ajuta pe ai mei, pe mama, care mi-a fost sprijin întotdeauna. Am și două surori, una mai mare, cealaltă mai mică, și multe, multe verișoare care îmi sunt ca niște surori, am crescut împreună. E o familie mare, am un unchi și șapte mătuși, fiecare are câte doi-trei copii, așa că... e un clan! Locuiesc atât în Havana, cât și în Santiago, dar toți în Cuba.
- Când ai ajuns în Europa, unde ai jucat?
- Întâi am fost 2 ani în Azerbaidjan, la Rabita Baku, apoi am mers în Turcia, la Samsun Anakent, iar de un an sunt aici, la Blaj.
- Cum te simți aici, în România, și în mod special, în acest oraș?
- E un loc frumos, cu oameni drăguți, foarte sociabili, însă este foarte mic pentru mine. E prima experiență de acest gen, într-un oraș atât de mic, unde nu prea ai variante pentru a te deconecta în timpul liber. Dar îmi place. Cât despre România, nu am cunoscut mai amănunțit alte localități pentru că nu am avut suficient timp. Mereu când mergem în altă parte o facem pentru a juca câte un meci și ne concentrăm pe acest lucru. Nu e vreme pentru a explora.
Arroz moro și alte delicii
- Cu colegele de echipă te înțelegi bine?
- De la început, când vii la o echipă nouă, încerci să le cunoști pe jucătoare. Fiecare are caracterul ei, forma de a fi, particularități care țin de țara de unde vine, însă cred că în volei toate ne agățăm de ideea de a creea o unitate. Până la urmă, suntem o echipă. Trebuie să ne acceptăm așa cum suntem, iar până acum toate fetele au fost minunate, nu am avut niciun fel de problemă, ne-am înțeles, iar asta se vede în rezultate, am reușit multe lucruri bune împreună.
- Cum îți sună limba română, seamănă un pic cu spaniola?
- (zâmbește) Am observat că multe persoane de pe aici vorbesc spaniola, au fost în Spania. Dar da, chiar dacă nu înțeleg multe, mi se pare că multe cuvinte sunt asemănătoare.
- Te-ai împăcat cu mâncarea de aici? Cu siguranță e diferită de aromele din țara ta.
- Așa e, iar eu, oricum, gătesc acasă în stilul meu, cel cubanez, iar când ies în oraș mănânc mai degrabă paste. Nu mâncare tradițională-tradițională, e diferită de ceea ce mâncăm noi, sportivii. Dar stai, era să uit! Am fost la o sărbătoare, într-un sat, un loc foarte frumos, am ieșit undeva, pe câmp, am făcut grătar, și atunci am mâncat mult și mi-a plăcut. Mici! (râde) E ceva ce am încercat, am gustat și mi-a plăcut.
- Acasă ce pregătești, ce feluri cubaneze?
- Să știi că gătesc foarte bine! Îmi place mult această mâncare, arroz moro, așa se numește, care se face din orez brun și fasole, îmi place friptura de porc și de vită, yuca, salate, banane prăjite. Sunt feluri foarte gustoase. Caut aici, la piață, ingredientele și, când mi-e dor de ceva, îmi fac la mine acasă.
- Revenind la volei, sunteți în fața unui mare rezultat reușit de echipa de aici, din Blaj. Cum privești spre Final 4?
- Pentru mine este un lucru foarte mare, faptul că am reușit să ne calificăm în Final 4. A fost o posibilitate de a demonstra fiecare nivelul la care se află, talentul și unde poate ajunge o echipă care crede că e în stare să reușească. A fost o experiență minunată, de care vrem să profităm la maximum. Dacă am ajuns aici, să facem cât mai bine ceea ce putem face. Dacă am ajuns aici e pentru că ne-a stat în puteri. E ceva foarte bun acest Final 4, care pentru multe dintre noi înseamnă o experiență în premieră. Va fi ceva mare și frumos pentru toți.
"Nu au rezultatul asigurat"
- Ce spui despre echipele rivale? Cunoști multe jucătoare din aceste echipe?
- Rivalele... Da, au multe jucătoare faimoase toate celelalte echipe, probabil că noi, de la Blaj, avem cele mai puține celebrități printre noi, dar nu neapărat și un nivel inferior. Ele au mai multă experiență, dar asta nu ne taie nouă șansa de a face un rezultat bun, de a câștiga o medalie. Multă lume crede că dacă echipele celelalte au jucătoare de valoare, mai cunoscute, au deja rezultatul asigurat, dar nu e deloc așa. Trebuie, pur și simplu, să jucăm și să dăm ce avem mai bun din noi. În teren se va vedea dacă există sau nu nivel în această echipă.
- Crezi că sprijinul publicului va conta?
- Da, e un lucru foarte bun pentru că suntem în țara noastră. (zâmbește) Spun a noastră pentru că joc aici! De aceea simt că e și a mea. Cu siguranță ne vom simți bine cu această susținere care va veni necondiționat. Oricine joacă pe teren propriu are un punct în plus, care poate ajuta în rezultatul final. Vor veni și oameni din Blaj, și din București vor fi, cred că biletele se vor epuiza pentru că, mi se pare, e prima dată când se organizează un asemenea eveniment aici, în România.
"Multă lume crede că dacă echipele celelalte au jucătoare de valoare, mai cunoscute, au deja rezultatul asigurat, dar nu e deloc așa. Trebuie, pur și simplu, să jucăm și să dăm ce avem mai bun din noi"
Ana Cleger"Cu siguranță ne vom simți bine cu susținerea publicului, care va veni necondiționat. Oricine joacă pe teren propriu are un punct în plus, care poate ajuta în rezultatul final"
Ana Cleger"În fiecare moment mi-e dor de țara mea, de familia mea, pentru că, dincolo de orice, e un sacrificiu. Să stai departe de familie, de mama ta, de toate persoanele apropiate... dar este ceea ce îmi place să fac"
Ana Cleger
140 de puncte a reușit Ana Cleger în faza grupelor din Liga Campionilor, fiind la acel moment principala realizatoare a competiției
)
)
)
)
)
)
)
