Miinile echipei nationale

"Daca nu ai suferit din cauza fracturilor si luxatiilor acolo, pe linia portii, inseamna ca n-ai fost portar", spunea Ion Voinescu, marele goal-keeper al Romaniei din anii '50-'60

De obicei, oamenilor li se citeste in palme viitorul. La portarii de fotbal este invers. Miinile lor vorbesc despre trecut. Vasile Iordache si-a descris cel mai plastic meseria: "Portarii sint cei mai importanti, dar si cei mai singuri. Lupta impotriva a 20 de jucatori"

El continua. "Da! Nu va mirati! Doar ati vazut ce autogoluri frumoase se dau. si ce reprosuri incasezi".

"Eram inconstient"

"Top" Voinescu a aparat de multe ori pentru "nationala" cu degetele fracturate.

Stinga: degetul mare este dislocat din incheietura, ultima falanga a degetului mijlociu pare si acum rupta. Il dor genunchii si cind merge. Are un chist pe rinichiul drept de la atitea plonjoane. "Pe atunci se juca cu trei fundasi si atacantii scapau des singuri cu portarii. Aveai nevoie de curaj, de tehnica, sa-i poti opri. Accidentarile erau dese, iar eu am fost de multe ori inconstient ca sa ma expun riscurilor".

Fractura de coloana
Voinescu nu-si aminteste numarul de fracturi de la miini. Cel mai tare s-a speriat cind s-a ales cu o fractura de coloana la un antrenament: "Atunci puteam sa mor sau sa paralizez. A fost groaznic". A stat doar doua saptamini, apoi si-a scos ghipsul si a aparat cu o fasa.

Alte "trofee": "Fisura de coloana cu Suedia din '56, comotie cu sirbii, in '57, fractura de clavicula cu Bulgaria, in '53. Niciodata nu asteptam sa se vindece complet, mai ales degetele. Le legam cu fase, se vindecau ele in timp. N-am stiut ce-o sa patesc acum, la batrinete".

"Nu-mi puneam ghips"

Prima lectie pe care a invatat-o Narcis Coman a fost: "Mina trebuie sa fie formata pe minge!". N-a avut parte de manusi, de aparatori. A suportat durerile fotbalului brut. Degetele de la miini sint martore. sapte fracturi la cele zece degete! Plus clavicula. Plus o ruptura de muschi. "Nici macar nu-mi puneam ghips. Ce faceam? Le legam cu leucoplast, cu fase. si stringeam din dinti. Dupa operatia de muschi, am revenit pe teren dupa o luna, de se inchinau doctorii", rememoreaza Coman.

A aparat fara manusi
Narcis Coman n-a apucat niciodata sa foloseasca accesoriile moderne ale portarilor. Isi aduce aminte ca in 1967 a aparat cu degetul fracturat. "Daca ieseam, pierdeam echipa si nu suportam gindul asta".
Fostul inter national a inceput cu postul de portar si a terminat cariera tot cu el. " A fost dragoste la prima vedere. si am ramas fidel pina la final. daca as lua-o de la capat, fara sa clipesc m-as face tot portar. Chiar daca e greu, e al naibii de frumos".

Macinat de sciatica

Dumitru Moraru are 51 de ani, dar e la fel de zvelt ca-n tinerete. "Tata a ramas surprins cind a auzit ca vreau sa ma fac portar, deoarece pe maidan jucam atacant. Aveam 10 ani. Daca nu jucam fotbal, as fi lucrat in fab rica".

A ramas insa cu o groaza de sechele de pe urma carierei: "M-a ferit Dumnezeu de accidentari grave, dar dupa atitia ani de stat prin frig si ploaie si dupa atitea plojoane, am ramas cu dureri la spate, genunchi si glezne. Cel mai rau ma supara sciatica".

Il bandaja mama
Moraru povesteste. "Mult timp am aparat cu miinile goale. Dupa care am inceput sa-mi cumpar manusi de lina si lipeam pe palma cauciuc de la paletele de tenis pentru a avea priza la minge. Talpile imi singerau cind era terenul tare, deoarece cuiele de la crampoane imi patrundeau prin ghete. Am fost sustinut de parinti, iar mama ma bandaja cind veneam acasa plin de rani".

"Nu m-as mai face portar!"

Miinile legendarului Rica Raducanu nu fac exceptie. Degete noduroase si reumatism in toate oasele. In virsta de 61 de ani, " Tamango" se asaza, tinindu-se de sale, la o masa din beraria de la stadionul Giulesti. "A fost greu taticu’. Faceam antrenamente mai mult pe zgura, iar echipamentul era vai de el. N-aveam aparatori, iar in miini imi puneam cite doua perechi de manusi de bumbac. Eram plin de julituri si de umflaturi. Intr-o dimineata, m-am dat jos din pat cu tot cu cearsaf, se lipise de ranile de pe mine".

Cusut pe teren
Rica isi aminteste viata la echipa nationala: "Pe vremea mea, portarii erau foarte solicitati, fiindca echipele straine ne atacau continuu. Parca era miting aviatic la poarta noastra". Ii dau lacrimile cind vorbeste despre sacrificii. "stii de ce a meritat? Pentru ca sint iubit, am vazut lumea si am aparat culorile Romaniei". A fost cusut la mina stinga pe teren, dupa ce un adversar l-a taiat adinc, cu crampoanele. "Odata m-au dus direct cu caruciorul la Baile Felix. Imi rupsesem spatele la o centrare".

"Tamango era mai negru decit mine"
Putini sint cei care stiu de unde i se trage si cine i-a pus marelui portar porecla Tamango. Povesteste Rica: "Jucam extrema dreapta la Flacara Rosie. Intr-un meci, am tras cu forta la poarta si s-a rupt plasa putrezita. Un inginer, Pirvulescu, mi-a zis: «Parca a-i fi ala din filmul Tamango». Nu stiam ce vrea sa zica si m-am dus sa vad filmul. Tamango era un sclav negru pe vas, bine facut si foarte puternic. Semanam cu el, dar era mai negru decit mine". Rolul lui Tamango a fost jucat de actorul Alex Cressan.

VASILE IORDACHE
Virsta: 57 ani
Debut in echipa nationala: 12.05.1976, Bulgaria - Romania 1-0
Meciuri in echipa nationala: 23
Perioada in care a juca la echipa nationala: 1976-1984

"Am suferit, dar sint mindru"

A fost unul dintre cei mai spectaculosi portari care au aparat vreodata buturile "tricolore". Vasile Iordache, "eroul de pe Wembley". Dar si cel mai ghinionist. Salturile, robinsonadele sale de efect au lasat urme. Hepatita, cinci comotii, git fracturat. Toate degetele rupte. si acum, la 57 de ani, cel mic de la mina dreapta e tot rupt. Il indoie si ride. "Eu am nascut sa fiu portar. De o mie de ori tot asta as alege! Aveam reactie, curaj. Am suferit mult, dar sint mindru".

N-a stiut cind a ajuns
Intr-un meci al "nationalei" cu Bulgaria, Iordache isi aminteste ca "m-am lovit cu un capatinos de-al lor. Am lesinat. Comotie. M-au urcat in avion si abia acasa m-am trezit. Nici nu mai stiam unde sint”.
Avertismentul a venit de la inceput. "La 17 ani, la debutul la Iasi, am venit cu tenesi chinezesti. Lupulescu m-a calcat cu ghetele si mi-a fracturat un deget. Nici acum nu s-a lipit la loc". Dar a ignorat riscul.

Ocrotit de accidentari

Bogdan Stelea e una dintre exceptiile fericite. Nu face parte din categoria portarilor asupra carora meseria a lasat semne ireversibile. Nu a avut probleme grave niciodata: "Recunosc, am avut sansa in cariera". El isi reaminteste ca "am fost portar de la inceput, asta mi-a placut. Am ajuns sa mai apar pina la 40 de ani. E greu de spus daca as lua-o de la capat, dar pot sa declar ca nu regret nimic si totul a fost frumos", povesteste cel care, impreuna cu Prunea, a aparat poarta Romaniei la World Cup '94.

Prima pereche de neuitat
"Am prins vremurile cind aparam fara manusi, junior fiind. Mai mult imprumutam, de la Prunea, de la Razvan Lucescu. Prima mea pereche a fost primita cadou", isi aminteste Stelea. A avut sansa de a juca in cea mai buna nationala a Romaniei din toate timpurile, conform performantelor. si acum se gindeste cu bucurie la Petrescu, Popescu, Belodedici, Prodan sau Selymesi. Cei care l-au protejat. El si Dorinel Munteanu sint singurii supravietuitori in teren ai Generatiei de Aur.

"In poarta traiesti a doua viata"

In luna ianuarie a anului viitor face 30 de ani. "Forever young!", asa ii place sa s puna. "Sint la inceputul carierei. Aaa, va mira? Se zice, si asa e, ca majoritatea portarilor sint copti dupa 30 de ani. De fapt, apogeul goal-keeperilor este intre 30 si 36 de ani".

Cum isi vede propria functie in echipa? "Postul de portar e cel mai frumos in cadrul unei formatii. Crema o iau atacantii, dar tu esti cel care poate da cea mai mare incredere. Esti si inger, si demon!"

"Simti viata cum curge in fiecare moment prin venele tale, tu esti ultima reduta, care nu trebuie sa cada in fata adversarului"

Ambii umeri rupti
Lobby n-a fost ferit de accidentari. In perioada Ajax Amsterdam, a avut rupturi la ambii umeri, plus trei degete fracturate la mina dreapta. Apoi, la Fiorentina, si-a rupt degetul mic al aceleiasi miini. "Destinul. Asa m-am gindit mereu. Se intimpla in viata, totul e sa nu te dai batut. Am privit partea pozitiva a lucrurilor: la Amsterdam am avut «noroc» ca prin aceste accidentari mi-am imbunatatit jocul de picior. Avind umerii, degetele rupte, nu puteam sa stau departe de minge si atunci o loveam", a comentat portarul.