"Dacă handbalul ar fi fost sport individual, ea ar fi fost număr 1 mondial fără discuţie!" » Luminiţa Paul despre noul lider al naţionalei

România a încheiat Campionatul European de handbal feminin pe locul al 9-lea, dar a cîştigat un lider. L-a recîştigat, de fapt. La sută la sută din capacitate fizică. La sută la sută înclinaţie spre efort. La sută la sută viziune a jocului. Şi la sută la sută disponibilitate de a-şi asuma riscuri. De a juca pentru echipă, dar şi de a reuşi de una singură, străpungînd zidurile neprietenoase ale apărărilor adverse.

Acest lider se numeşte Cristina Neagu. În 2010, a fost desemnată cea mai valoroasă jucătoare a lumii.

Privind-o în meciurile disputate la CE din Ungaria şi Croaţia, acel titlu onorific apare într-o rază de lumină diferită. Mai puternică. Acum 4 ani, distincţia venea la braţ cu performanţa "naţionalei" de a cuceri bronzul continental la întrecerea din Danemarca.

O echipă care avea atunci mai multe nume grele decît are azi, din păcate, dar în mijlocul căreia Neagu s-a distins. Şi mai venea la braţ cu rezultatele Oltchimului în Liga Campionilor, finala disputată în luna mai a aceluiaşi an.

A fost un titlu meritat într-o carieră anunţat prodigioasă încă din vremurile junioratului. Un talent atît de complex, de exploziv e dintre cele care nu au nevoie de timp pentru a se coace. Aruncată în mijlocul unor incendii uriaşe, a făcut faţă cu bărbia sus, cu pumnul strîns.

Vă amintiţi, nu-i aşa, cele 8 goluri marcate în sfertul de finală imens cu Franţa, de la Mondialul din 2007, dar mai ales pe cele două, consecutive, înscrise în a doua tranşă a prelungirilor? Avea 19 ani şi jumătate şi puterea de a se înălţa şi de a o transforma pe portăriţa Valerie Nicolas într-o statuie a frustrării.

Cîte nu s-ar fi putut schimba însă odată cu accidentarea şi apoi operaţia la umăr! Cîte cariere nu s-au înfundat pe aleile întunecoase ale eşecului după asemenea probleme! În cazul ei însă, finalul poveştii a fost fericit căci iat-o înscriind zilele trecute goluri cu mingi trimise la peste 90 de km/h. Cea mai rapidă, a ei şi a competiţiei: 98!

Acum, cînd din echipele mari ale României din ultimii ani au rămas puţine reprezentante în "naţională", Neagu a preluat firesc rolul de lider în teren, chiar dacă nu ea e căpitanul, ci Aurelia Brădeanu, alt un nume semnificativ al handbalului autohton de la titlul european la junioare cucerit în 1998 încoace.

Şi parcă nu ne vine a crede. Ne refugiem în ceaţa lăcrămoasă a lamentării, vai, am luat locul 9, doar locul 9, iar n-am fost în stare, iar ne-am înecat, împotmolit, sufocat, dar poate ar trebui să nu uităm că această jucătoare excepţională a apărut aici, în ţara melancoliei mioritice, şi nu în altă parte.

Dacă ar fi fost într-un sport individual, ar fi fost numărul unu mondial fără discuţie. Chiar şi aşa poate fi pentru că valoarea ţîşneşte la suprafaţă şi din mijlocul unei mulţimi.

Şi pentru că pentru noi Campionatul European s-a încheiat, şi pentru că Spania, pe care am învins-o, conducea Muntenegru aseară în semifinale cu 13-8 la pauză, merită să ne uităm cu mai multă atenţie la Cristina Neagu. Cea care analiza atît de just, de tăios şi de duios deopotrivă, evoluţia României la CE, ştiind care e rolul ei, ce a ieşit bine şi ce nu şi spunînd, răspicat, că n-are colege cu care cooperează mai bine şi altele cu care nu.

"În echipa mea, toate jucătoarele sînt favoritele mele". Ar putea fi fraza de început a unei formaţii care spargă tiparul potenţialului neatins. O formaţie care să înceapă cu Cristina Neagu, cea mai bună jucătoare a lumii în 2010. Poate şi în alţi ani.