Bizara poveste a lui James Lawrence, internaţionalul galez de care nu auzise nimeni pentru că s-a născut într-o lună nepotrivită

de Alexandra Nistoroiu

Va intra în istorie drept una dintre cele mai ciudate chemări la o naţională de fotbal. Până în ziua în care a fost selectat să joace pentru Ţara Galilor, nimeni din Ţara Galilor nu-l cunoştea pe Jamie Lawrence şi el nu ştia pe nimeni din această ţară. Jamie Lawrence nu se născuse în Ţara Galilor, nu jucase niciodată în Ţara Galilor şi nu avea familie aici. Nu vorbea limba. Nici măcar nu fusese vreodată în Ţara Galilor.

La 5 noiembrie 2018, Ryan Giggs îşi anunţa echipa pentru meciul cu Danemarca, iar din acest lot făcea parte un „J. Lawrence”. Iniţial jurnaliştii au crezut că este o greşeală de scriere. Ştiau de un „T. Lawrence", dar habar nu aveau cine e „J. Lawrence".

E ciudat, te-ai aştepta de la o federaţie de fotbal să facă tot ce-i stă în putere ca să urmărească potenţialii jucători. Cu atât mai mult de la o ţară cu puţini jucători, care nu-şi poate permite să irosească talent, dacă vrea să aibă vreo şansă în faţa ţărilor cu tradiţie. Mai ales când vine vorba de un fundaş central de picior stâng, un tip de jucător foarte tar.

După conferinţa de presă în care a fost anunţată o naţională din care făcea parte Jamie Lawrence, jurnaliştii şi fanii au început să caute pe Google. Dar n-au găsit mare lucru. Un scurt interviu pe un site din Anderlecht şi câteva articole în slovacă (jucase pentru un club numit AS Trenčín). Înfometaţi de fapte, fanii au creat propriile istorii sub hashtag-ul #jameslawrencefacts. Viaţa imaginară a lui James Lawrence era magnifică: avea un picior bionic, terminase al treilea în cursa pentru alegerile prezidenţiale din Slovacia şi salvase lumea de o gaură neagră.

Acasă, în Amsterdam, tatăl lui Lawrence încerca să-şi stăpânească lacrimile: alţii vedeau în sfârşit ceea ce Steve crezuse întotdeauna, că fiul său are un talent excepţional.

„22 august? Atunci n-o să aibă succes în fotbalul profesionist”

Steve i-a remarcat talentul pe când puştiul avea trei ani şi se juca într-o suburbie a Queen’s Park. Când Jamie avea 4 ani, era un fotbalist mai bun decât majoritatea celor de şase ani, iar la şase ani îi învingea pe cei de 9 ani. La 7 ani, Jamie s-a alăturat Academiei Arsenal, o academie privată de fotbal de la care Arsenal recruta des.

La un antrenament din primăvara lui 2000, un bărbat necunoscut a început o conversaţie cu Steve, care i-a schimbat acestuia din urmă viaţa.
-E fiul tău?
-Da.
-E talentat. Când s-a născut?
-22 august.
-Păcat.
-Poftim?
-22 august? Atunci n-o să aibă succes în fotbalul profesionist.

Bărbatul a plecat şi Steve nu l-a mai văzut niciodată, dar cuvintele lui i-au răsunat în continuare în minte, ca un ecou. Câteva luni mai târziu, Steve a găsit un studiu despre fotbalul englez: „Season of birth bias in association football". Şi-a oprit privirea pe un tabel care arăta un dezechilibru profund în ceea ce priveşte lunile de naştere ale jucătorilor de succes, ca şi cum jucătorii născuţi în mai-august erau „mai puţin talentaţi" (mult mai puţin reprezentaţi).

Steve s-a gândit şi cum cluburile şi antrenorii plătiţi să identifice cei mai buni jucători neglijează aproape jumătate din populaţie, dar şi cum acest fenomen îl va afecta pe fiul său născut în august?

Arsenal a renunțat la Jamie

Prin Academie, în vara lui 2001, Jamie a fost invitat să participe la un turneu. Era coleg de echipă cu un băiat blond slăbănog: Harry Kane, care avea să devină căpitanul Angliei.

După acest turneu, Arsenal i-a ales pe Jamie şi Harry pentru echipa U9. Data de delimitare pentru includerea în grupa de vârstă era 1 septembrie, aşa că Jamie, născut pe 22 august era cu nouă zile prea bătrân pentru a fi în echipă, însă asociaţia i-a acordat o derogare. În primul său sezon, Jamie a fost unul dintre liderii unei întregi echipe de „copii-minune".

Însă în anul următor, la U10, atitudinea clubului faţă de el se schimbase. Iar în primăvara lui 2003, Academia i-a anunţat pe Steve şi Jamie că renunţă la el. Steve se aştepta la asta şi a pus-o pe seama efectului relativ de vârstă aplicat în practică.

La U9 şi U10, fiind unul din cei mai mari jucători, Jamie era un lider. Dar în grupa sa de vârstă, unde a trebuit să se mute, era cel mai tânăr şi toţi se aşteptau la mai puţin de la el. Nu era despre talent, era despre ghinionul de a te fi născut în ziua nepotrivită. 

Pentru Steve, era clar ce urma. Cercetătorii teoretizau, în cazul jucătorilor de hochei, că jucătorii mai tineri „experimentau mai des frustrare şi eşec": antrenorii aveau aşteptări mai mici de la ei, ceea ce îi făcea şi pe jucători să aibă aşteptări mai mici de la ei înşişi.

Doar pentru că ştia care e problema, Steve nu ştia cum s-o rezolve

Steve a început să citească tot ce putea despre efectul relativ de vârstă; fenomenul se putea regăsi în aproape orice sport. De la fotbal la baseball, la volei la tenis: oriunde te uiţi, jucătorii născuţi mai devreme „în an" sunt un grup suprareprezentat.

Era o temă comună în cercetare: antrenorii nu puteau să discearnă între vârstă şi dezvoltare, nici să separe maturitatea de talent. Acelaşi principiu se aplica şi în afara lumii sporturilor. Copiii născuţi mai târziu au performanţe mai slabe în educaţie, sunt mai des diagnosticaţi cu ADHD şi, mai târziu în viaţă, primesc mai rar poziţii înalte în management sau politică. Principiul separării copiilor după anul naşterii a fost construit cu intenţia de a evalua în mod corect abilităţile copiilor, dar efectul a fost unul contrar.

Acolo unde lipsea cercetarea, Steve s-a ocupat chiar el de asta. A luat cursuri de statistică, a colectat date, a lucrat cu cercetători de top din domeniul sportului la lucrări academice, a publicat în jurnale ştiinţifice şi a adus problema şi în atenţia Asociaţiei engleze de fotbal.

Când nu a primit de la aceştia din urmă niciun răspuns satisfăcător, Steve a făcut şi o plângere la Comisia Europeană pentru „discriminarea sistemică" a copiilor născuţi târziu. Când Comisia i-a cerut o alternativă la sistemul clasic, Steve a propus ca echipele să aibă o medie de vârstă obligatorie. Acest lucru nu le mai permitea antrenorilor să selecteze doar jucătorii mai mari (născuţi mai devreme în an). CE voia o formulă „proporţionată" şi fezabilă.

Aşa că Steve a creat un app (după ce a învăţat şi să codeze) care calcula media de vârstă a echipei. Comisia încă urmează să dea un verdict în această privinţă, dar Steve a mers deja mai departe şi s-a dus cu propunerea direct la cluburi şi asociaţii naţionale şi a convins o parte din ele să facă experimente cu această formulă. Astfel de experimente ar putea, în viitor, furniza mai multe dovezi care să-i susţină cauza.

„Iar vine nebunul de Steve”

A reuşit toate astea şi chiar mai mult. Singurul lucru la care nu avea însă succes era cel mai important pentru el: să-l ajute pe Jamie să câştige selecţii, să-i ajute antrenorii să înţeleagă efectul relativ de vârstă. În ochii multor antrenori, Steve era doar încă un părinte delirant cu ambiţii exagerate pentru fiul său, care se diferenţia de restul doar prin statistici mai complicate şi un accent mai pretenţios. Iar Steve înţelegea asta: „Antrenorii credeau că spun lucrurile astea doar pentru că fiul meu ar fi profitat".

După Arsenal, Jamie a jucat pentru cluburi de amatori. Scouterii de la Queens Parks Rangers, o echipă de profesionişti, l-au remarcat. Anul său la QPR nu s-a simţit atât ca un sezon, cât ca o bătălie: Jamie era fie pe bancă, fie juca drept fundaş stânga, care nu era poziţia lui preferată.

„Fotbaliştii născuţi târziu joacă foarte rar pe poziţia lor preferată", spune el. „Ceea ce înseamnă că joacă sub nivelul lor, primesc mai puţină validare, mai puţin timp de joc şi aşa mai departe". Încet, dar sigur, Jamie a dispărut de pe radarul fotbalului profesionist. Până în aprilie 2008, când un email a aterizat în inbox-ul lui Steve.

În Olanda, Jamie e cu patru luni mai mare

În vara dinaintea acestui email, în 2007, Steve trimisese mai multe emailuri cluburilor olandeze de fotbal să vadă dacă Jamie se putea antrena cu ele, cât timp familia urma să locuiască în Olanda, pentru slujba temporară a mamei. Un club a răspuns: HFC Haarlem. În acea vară, Jamie a făcut o impresie bună. De fapt, l-au plăcut atât de mult că, în aprilie 2008, Haarlem i-a cerut să li se alăture şi viitoarea vară. „Am vrea să-l testăm încă o dată pe Jamie şi să vedem dacă este un jucător cu care am putea lucra din august încolo", scria managerul olandezilor.

Steve a văzut în asta o oportunitate: o mutare în Olanda îi putea permite lui Jamie să învingă efectul relativ de vârstă. În Marea Britanie, data care delimitează grupele de vârstă este 1 septembrie, dar în Olanda este 1 ianuarie. La Haarlem, Jamie câştiga patru luni.

Astfel, când mama a primit un job permanent în Amsterdam, Steve şi Jamie s-au mutat şi ei în Olanda, în vreme ce fratele lui Jamie a rămas în Londra să-şi termine studiile. La echipa de U17 a lui Haarlem, Jamie excela ca fundaş. Juca aşa bine că Ajax l-a luat în anul următor la U18, ca jumătate a unui duo de fundaşi centrali din care mai făcea parte actualul internaţional Joël Veltman.

În 2010, New York Times Magazine scria despre Academia Ajax: una dintre cele mai faimoase academii de fotbal din lume. Asta i-a întărit lui lui Steve convingerea că data naşterii era kriptonita lui Jamie. Copilul său nu avusese niciodată feedback-ul pozitiv de care aveau parte cei născuţi mai devreme şi totuşi ajunsese atât de departe. Cât de departe ar fi putut ajunge dacă i se oferea sprijinul necesar?

În acea perioadă, Steve le-a scris asociaţiilor naţionale de fotbal din Anglia şi Ţara Galilor să vadă dacă Jamie ar fi de interes pentru naţionalele de juniori. Credea că ar putea suscita interes faptul că acum juca la Ajax, însă mailurile sale nu primit niciun răspuns.

Alte obstacole au apărut însă în calea lui Jamie. În primul rând, olandeza sa era la un nivel mediocru, un dezavantaj pentru un jucător ale cărui puncte-cheie erau comunicarea şi inteligenţa Apoi luni de zile a fost oprit din joc după ce a suferit o intervenţie medicală, pentru a corecta un ritm cardiac anormal de rapid.

În plus, Steve a descoperit şi la Ajax un semnificativ efect de vârstă relativ. Din cei 37 de jucători de la U18 şi U19, doar 5 erau născuţi în a doua jumătate a anului. Din nou, Jamie era comparat cu jucători mai mari, care ani la rândul, spre deosebire de Jamie, primiseră feedback pozitiv.

Spera ca versiunea tânără a fiului său să iasă la suprafață

Când o altă echipă olandeză, AZ, şi-a manifestat interesul pentru Jamie în primăvara lui 2010, s-a luat în calcul un schimb. Jamie atinsese un punct critic în dezvoltarea unui fotbalist şi avea nevoie să recupereze timpul pierdut jucând la un nivel înalt. Stevie le-a scris celor din managementul echipelor de tineret de la Ajax ca să susţină cazul lui Jamie şi influenţa efectului relativ de vârstă. 

„Jucătorii născuţi târziu sunt rari şi cred că merită o ghidare specială. Aş vrea ca Jamie să primească ceva training psihologic. Are nevoie să devină mai încrezător. Când era tânăr, era mereu căpitanul şi putea să ia controlul în fiecare joc. Aş vrea să văd această parte a caracterului său ieşind din nou la suprafaţă", scria neobositul tată. Managerul echipei de tineret l-a asigurat că Ajax va avea grijă de Jamie. Aşa că Jamie a rămas la acest club.

Niciun fotbalist de 22 ani nu este „o tânără speranţă"

Dar abia patru luni mai târziu totul s-a schimbat. Antrenorul Martin Jol a părăsit Ajax pentru Fulham şi a fost înlocuit de Frank de Boer, care pleca, astfel, de la echipa de tineret. În schimb, Jamie a primit un alt antrenor: Dick de Groot, care nu avea deloc o părere bună despre puşti. În vara lui 2011, lui Jamie i s-a spus că nu mai e loc pentru el la Ajax.

Steve îi spusese întotdeauna lui Jamie că îşi va împlini potenţialul mai târziu, că trebuie să aibă răbdare şi şansa lui va veni. Nu îi spusese lui Jamie ce credea cu adevărat: că sistemul îi discrimina pe cei ca el. „Mi-era teamă că, dacă îi spun adevărul, Jamie o să se vadă pe el însuşi ca pe o victimă. Şi că asta îi va afecta dezvoltare, ca o profeţie care se împlineşte pentru că tu crezi în ea."

Desigur, şi Jamie înţelegea că vârsta îi afectează pe cei născuţi mai târziu în an. Ce îi venea mai greu să înţeleagă era impactul asupra lui. „Se putea ca tata să aibă dreptate, dar nu eram convins", spune el pentru The Correspondent.

Aceste dubii au dispărut însă la două secunde după ce a aprins televizorul, într-o zi de vară în 2011, şi a văzut un jucător la Arsenal cu un nume familiar lui: Emmanuel Frimpong. „Stai un pic", s-a gândit Jamie.

Cu câţiva ani în urmă, Jamie jucase finala cupei Middlesex pentru o echipă numită Enfield împotriva Broadwater Farm FC, un club dintr-o suburbie săracă a Londrei. Jamie îl marcase pe atacantul dominant al Broadwater, care era cu cel puţin 30 de centimetri mai înalt decât el. Toată lumea la acel meci ştia că acel jucător nu era neapărat mai talentat, era pur şi simplu mai mare, mai matur. Un avantaj temporar, cu siguranţă. Dar iată-l acum, 8 ani mai târziu, pe ecranele televizoarelor, cu starurile Arsenal: Emmanuel Frimpong.

Pentru prima dată în viaţă lui, Jamie se simţea ca o victimă. Toate oportunităţile pe care jucători ca Frimpong le primiseră de-a lungul anilor îi fuseseră refuzate lui.

Întrebarea care nu îi dădea pace: „Cum pot să recuperez?”

Gândurile sale au dus la o întrebare pertinentă, care avea să-l urmărească în anii următori: „Cum pot să recuperez?". După ce Ajax l-a abandonat pe Jamie, Steve s-a apucat, desigur, de lucru din nou. A abordat mai multe cluburi olandeze şi i-a obţinut lui Jamie un sezon la Sparta şi două sezoane la RKC. Dar, la ambele cluburi, Jamie a rămas pe banca de rezerve.

În vara lui 2014, Jamie avea aproape 22 de ani. Şi încă nu jucase nici măcar un minut pentru prima echipă a unui club profesionist. Timpul nu părea să fie pe epuizate, ci părea că deja se sfârşise, credea Jamie.

Niciun club nu luase cu adevărat în serios efectul vârstei relative. Şi nu părea probabil ca vreun club să-l ia în serios în viitor. Nimeni nu se uita la un jucător de 22 ani ca să-i vadă potenţialul. Niciun club nu se gândea la el cum se gândea tatăl său: că dacă va primi timp şi încredere, talentul lui Jamie va înflori.

La tineret, încă puteai găsi speranţă în răbdare. La tineret, fotbalul este despre dezvoltare, despre viitor. Fotbalul profesionist este despre performanţă. Aici şi acum. Îndoiala încolţise în mintea lui Jamie: Nu era suficient de bun?

Ca să-şi completeze salariul din fotbal, a început să-şi ia şi câte un al doilea job, introducea date. Iar seara urma un curs de management sportiv la Academia Johan Cruijff. Picioarele sale talentate erau în două lumi. Un picior aştepta încă să facă performanţă în fotbal. Celălalt anticipa un job în afara gazonului. Dar el concura cu jucători care stăteau cu ambele picioare în lumea fotbalului. Aşa iau sfârşit carierele fotbalistice.

Clubul fotbaliştilor reciclaţi

Dar nu şi cariera lui Jamie. Nu şi dacă Steve putea să facă ceva să oprească asta. În iunie 2015, Steve l-a sunat pe Jamie cu veşti bune: obţinuse o probă la clubul slovac AS Trenčín. Tscheu La Ling, proprietarul clubului, avea următorul plan: să cumpere jucători„"cu un defect", al căror cariere nu luaseră avânt dintr-un motiv sau altul, să-i dezvolte şi să-i vândă pentru profit. Jamie se potrivea acestui profil. Avea defecte, dar şi Trenčín avea. Niciun fotbalist din vestul Europei nu visează la o carieră în Europa de Est. Totuşi, echipa slovacă formată din jucători de mâna a treia s-a dovedit a fi surprinzător de puternică.

Jamie a văzut cum viitorii săi coechipieri aproape au eliminat-o pe Hull City din Europa League. Pe stadion erau 20.000 de spectatori, Jamie nu jucase niciodată pentru mai mult de 500. În Slovacia, spune Jamie, „Am mers de la nicăieri la undeva". A semnat un contract, s-a luptat până a prins prima echipă, apoi a câştigat dublele slovace. Brusc, era pe o curbă ascendentă. Brusc, şi-a amintit de ceva ce avea cu mult timp în urmă: încredere în el însuşi.

Clubul lui La Ling de fotbalişti reciclaţi s-a dovedit a fi material de prima mână. Mulţi din coechipierii lui au fost transferaţi pe bani mulţi la cluburi mari din Vestul Europei. Cu siguranţă avea să vină şi vremea lui. A continuat să joace. Jocul lui s-a îmbunătăţit. Dar transferul său nu s-a materializat.

„În vara lui 2017, pot să spun că m-am panicat", spune Jamie. „Deveneam un jucător de aproape 26 de ani care nu se putea transfera de la un club unde planul de afaceri principal erau câştigurile din transferuri".

Dar până la urmă, a venit marea şansă a lui Jamie, în august 2018. La tragerea la sorţi, Trenčín s-a nimerit să joace împotriva olandezilor de la Feyenoord în etapa finală de calificare pentru Europa League. Pentru suporteri, astfel de meciuri reprezintă o şansă la glorie. Pentru jucători, este timp publicitar. Scouterilor le plac aceste jocuri, pentru oportunitatea de a compara jucători necunoscuţi (Trenčín) cu jucători faimoşi (Feyenoord).

Colecţia de „inadaptaţi" a lui Trencin a umilit-o pe Feyenoord: 4-0. La primul gol, Jamie făcuse o fază impresionată şi a dat o pasă perfectă în aria de penalty a lui Feyenoord. „Acum sunt pe radar, m-am gândit, chiar când eram încă pe teren".

Brusc, o mulţime de agenţi voiau să-l ajute pe Jamie să obţină un transfer. Două săptămâni mai târziu, a semnat un contract cu Anderlecht, cel mai mare club din Belgia. Era ca un basm. Dar Steve nu îşi terminase munca. Ani de zile, tatăl lui Jamie trimisese o serie de emailuri asociaţiilor de fotbal din Anglia şi Ţara Galilor să le amintească de existenţa fiului său, de talentul şi eligibilitatea sa. 

1.5 milioane de euroeste cea mai mare cotă de piață pe care a avut-o James Lawrence, în iunie 2019

Principalul motiv pentru care Jamie nu se afla în cărţi pentru naţionale, credea Steve, era că nu fusese în cărţi nici înainte. Şi motivul pentru care nu fusese în cărţi era pentru că se născuse cu nouă zile prea devreme. Aşa că Steve a continuat.

În 2018 însă, tatăl insistent a primit o scrisoare categorică de respingere de la naţionala Angliei, semnată de directorul tehnic Dan Ashworth. 

Când Jamie l-a cunoscut pe Giggs

Ceea ce Ryan Giggs a spus la conferinţa de presă din noiembrie 2018 era adevărat: un angajat al Asociaţiei de Fotbal din Ţara Galilor le adusese la cunoştinţă că exista Jamie. Iar acest angajat fusese la rândul lui notificat de talentul lui Jamie de „un membru al publicului". Adică de Steve.

La şase zile după transferul lui Jamie la Anderlecht, Steve l-a sunat pe Mark Evans, ofiţer pe afaceri internaţionale la Asociaţia de fotbal din Ţara Galilor. Evans cunoştea deja o versiune digitală a lui Steve de ani de zile: Steve îi trimisese lunar emailuri lui Evans, despre performanţele lui la clubul slovac. Evans dăduse mai departe multe dintre aceste mesaje staff-ului de antrenori, care părea să le ignore. „Liga slovacă nu este prea convingătoare", spune Evans.

Acum, că Jamie juca pentru Anderlecht, reacţia era diferită. Albert Stuivenberg, asistentul lui Giggs, a mers să-l vadă pe Jamie jucând aproape imediat. Şi se pare că Jamie se potrivea profilului căutat de Giggs pentru poziţia de fundaş central. Aşa se face că Jamie Lawrence a devenit un internaţional galez şi a inspirat toate poveştile #jamielawrencefacts.

450.000 euroa plătit Anderlecht lui FC Trencin în schimbul lui Lawrence

La o săptămână după conferinţa de presă, Jamie şi-a cunoscut colegii de la naţională: Aaron Ramsey, de la Juventus, Gareth Bale, de la Real Madrid. A repetat intonatul imnului naţional în duşul de la hotel. Nu vorbea limba. A învăţat strofele fonetic.

Şi desigur că Jamie l-a cunoscut pe Ryan Giggs, antrenorul naţionalei şi coechipier al eroului din copilărie al lui Jamie, Eric Cantona, o legendă vie. Giggsy! Giggs şi-a invitat noul recrut la o discuţie despre copilăria sa, pasiunile sale, dar şi aspecte ale jocului de pase. „Mulţumesc, Jamie," a spus Giggs după o jumătate de oră, „mergi să te odihneşti, ne vom antrena mai târziu". „Ok, Giggsy", a răspuns Jamie.

Când părăsea camera, tot sângele i s-a urcat la cap. „Chiar am spus Giggsy?". Jamie nu şi-a lăsat emoţiile să se vadă. A plecat ca şi cum nu se întâmplase nimic. Ca şi cum locul lui era aici: în acest hotel, în această echipă, în acest moment.

• Traducere şi adaptare: Alexandra Nistoroiu 
• Sursa: The Correspondent

Citește mai multe știri:

Povești incredibile cu un fotbalist român și un patron din Cipru: „Avea pe masă banii, pistolul și o sabie. Tot timpul umbla cu o sacoșă cu 300.000 de euro!”

Dinamo se clatină! Bălănescu rostogolește promisiuni, jucătorii sunt la două zile distanță să clacheze!