)
Articol de Ioana Mihalcea - Publicat miercuri, 31 martie 2021 23:43 / Actualizat joi, 01 aprilie 2021 07:27
Dincolo de înfrângere, calcule de calificare, rămânerea sau demisia lui Rădoi, povestea de viață a lui Joaquin Caparros, selecționerul Armeniei, și felul lui de-a fi trebuie să ne învețe pe toți ceva mai important decât fotbalul.
Victoria armenilor nu e chiar o întâmplare. Ne-a învins un personaj cu adevărat special: un antrenor cu leucemie cronică, decis să nu renunțe în fața bolii și să continue să facă ceea ce iubește. A mers într-o țară străină, și-a apropiat imediat jucătorii și fanii, alături de care a trăit o pandemie, un război, o victorie istorică și o ascensiune neașteptată în Liga Națiunilor. O lecție care nu se poate învăța la nicio ședință tactică.
„Un fan recalcitrant al Sevillei”
Joaquin Caparros, 65 de ani, este extrem de apreciat de jucători, jurnaliști și de microbiștii spanioli în general. E cu adevărat „un personaj”, atât din punctul de vedere al declarațiilor - recunoscut pentru faptul că spune mereu ce crede și e extrem de direct -, cât și al destinului său. Ziariștii iberici îl cataloghează amuzați drept „un fan recalcitrant al Sevillei”, detaliu pe care Caparros îl consideră un mare compliment.
Este cel care l-a adus la prima echipă a Sevillei pe Sergio Ramos, printre alții, și a fost numit „cel ce a crezut în mine când eram un nimeni” de căpitanul lui Real Madrid, care l-a pus la loc de cinste, în top 3 antrenori cu care a lucrat, alături de Luis Aragones și Carlo Ancelotti. O alegere care spune multe, având în vedere tehnicienii cu care a mai colaborat fundașul.
Antrenor cu peste 500 de meciuri la echipe din planul doi, Caparros a fabricat visuri din nimic pentru cluburi ca Sevilla, Athletic Bilbao sau Deportivo la Coruna. Nu a câștigat niciun trofeu, are performanțe de suflet - promovări și finale pierdute -, dar are locul rezervat în istoria fotbalului spaniol.
Acum doi ani a anunțat că, deși este bolnav, nu vrea să se oprească din antrenat. „Am leucemie cronică. Asta nu mă împiedică să îmi exercit profesia, pot să antrenez zilnic, Vreau să mă bucur de meseria mea. Nu fac tratament. Sunt mai hotărât ca niciodată și nu voi mai vorbi despre acest subiect. Stați liniștiți”, a spus Caparros la acel moment.
Acum un an a preluat Armenia. „Fotbalul e viața mea. Trebuie să-ți menții creierul activ. Așa îți prelungești viața, când ai mintea ocupată” și-a explicat el decizia de a renunța la un post în conducerea Sevillei pentru a deveni pentru prima dată selecționer. Fusese sunat de Ginés Meléndez, devenit director sportiv la federația armeană. A acceptat imediat. Dar a urmat pandemia, apoi războiul cu Azerbaijan pentru regiunea Nagorno-Karabah.
Fotbal în plin război
„Un antrenor e obișnuit să-și motiveze jucătorii pentru un obiectiv fotbalistic. Dar când toți fotbaliștii știau pe cineva care a murit în război sau care e în prima linie sau care e bolnav... E dificil. La primul antrenament după încheierea războiului, fotbaliștii mei aveau lacrimi în ochi. Am devenit o familie. La puțin timp după ce s-a anunțat pacea, am învins în Georgia. Pentru ei a fost un moment istoric din toate punctele de vedere. Nu câștigaseră niciodată cu marea rivală”, a explicat Caparros experiența impresionantă din punct de vedere uman.
Acum are 8 meciuri consecutive fără înfrângere. Presa spaniolă a ridicat la superlativ ce a reușit „idolul Caparros” într-o țară căreia „fotbalul i-a dăruit aproape toate bucuriile din ultimele luni”.
Dramele personale nu sunt întotdeauna un motiv de a renunța, deși e greu să mai vezi părțile pozitive ale vieții când primești astfel de vești. Boală, război, moarte. Unele persoane sunt atât de speciale, încât transformă adversitatea sorții într-o motivație suplimentară. Iar Joaquin Caparros ar putea scrie o carte despre asta.
„Aș da orice, ani din viață, un braț, un picior pentru ca tatăl meu să fi putut vedea măcar un trofeu câștigat de Sevilla. Am mii de povești cu el legate de acest club”
Joaquin Caparros, în 2016
VIDEO Caparros i-a impresionat pe armeni și când a cerut să audă imnul țării la boxe, după ce a promovat în Liga Națiunilor
„Puneți imnul Armeniei, la naiba!”, a țipat antrenorul, în stilu-i caracteristic. Un gest simbolic, care i-a venit în minte imediat după final. Imaginile au făcut senzație și în Spania. Mai târziu, a explicat că îi place foarte mult imnul Armeniei și că „a fost o reacție din interior. Uneori, există lucruri mai importante decât un discurs. Jucătorii plângeau, după tot ce trăiseră. Aveau nevoie de asta”. Încă o dovadă că Joaquin Caparros simte cu totul altfel fotbalul.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
